Prin Decizia nr. 123/2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, Curtea Constituțională a statuat următoarele:
”Cu privire la reglementările internaţionale privind condiţiile de fond ale adopţiei, referitoare la persoanele care pot adopta, Curtea reţine că, potrivit art. 7 (Condiţii pentru adopţie) alin. (1) din Convenţia europeană revizuită în materia adopţiei de copii, adoptată la Strasbourg la 27 noiembrie 2008, ratificată de România prin Legea nr. 138/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 21 iulie 2011, „(1) Legislaţia permite adopţia unui copil:
a) de către două persoane de sex diferit:
(i)care sunt căsătorite una cu cealaltă, sau
(ii) atunci când există o astfel de instituţie, care au încheiat un parteneriat înregistrat;
b) de către o singură persoană.”
Curtea a observat, în primul rând, că art. 7 face parte din titlul II al Convenţiei, intitulat Principiile generale, iar, în al doilea rând, că, potrivit art. 2 din Legea nr. 138/2011, „Cu ocazia depunerii instrumentului de ratificare, România formulează următoarea rezervă: «Potrivit art. 27 alin. (1) din convenţie, România declară că nu va aplica dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. a) pct. (ii) potrivit cărora este permisă adopţia unui copil de către două persoane de sex diferit care au încheiat un parteneriat înregistrat»„.
Având în vedere aceste reglementări, Curtea a constatat că legea română (atât Codul civil, cât şi Legea nr. 273/2004), în acord cu reglementările internaţionale, permite două ipoteze referitoare la persoanele care pot adopta:
1. adopţia de către două persoane de sex diferit care sunt căsătorite una cu cealaltă [denumite „familia adoptatoare”, potrivit art. 2 lit. i) din Legea nr. 273/2004];
2. adopţia de către o singură persoană [denumită „adoptator”, potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 273/2004].
Pentru ipoteza adopţiei de către două persoane de sex diferit, textul de lege criticat instituie, în acord cu prevederile internaţionale, o condiţie de fond a adopţiei, şi anume aceea ca cele două persoane să fie căsătorite una cu cealaltă.
În analiza raţiunii instituirii de către legiuitor a acestei condiţii sine qua non pentru adopţia de către două persoane de sex diferit, Curtea reţine că trebuie avută în vedere finalitatea adopţiei, şi anume aceea de a integra în familia adoptatoare un copil lipsit de ocrotire părintească.
Această finalitate reiese din reglementarea principiilor adopţiei, printre care, potrivit art. 1 lit. a)-c) din Legea nr. 273/2004 şi art. 452 lit. a)-c) din Codul civil, sunt: principiul interesului superior al copilului, principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial şi principiul continuităţii creşterii şi educării copilului, ţinându-se seama de originea sa etnică, lingvistică, religioasă şi culturală.
Totodată, potrivit art. 48 alin. (1) din Constituţie, „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi […]”. De asemenea, în preambulul Convenţiei cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 13 iunie 2001, se reţine „convingerea că familia, ca unitate de bază a societăţii şi ca mediu natural destinat creşterii şi bunăstării tuturor membrilor săi şi, în special, a copiilor, trebuie să beneficieze de protecţia şi de asistenţa de care are nevoie pentru a-şi putea asuma pe deplin responsabilităţile în cadrul societăţii, recunoscând că pentru dezvoltarea plenară şi armonioasă a personalităţii sale copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelegere„.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant, că instituţia căsătoriei conferă un statut special celor care se angajează în ea. Exercitarea dreptului la căsătorie este protejată de art. 12 din Convenţie şi relevă consecinţe de ordin social, personal şi legal (Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, paragraful 63, sau Hotărârea din 15 martie 2012, pronunţată în Cauza Gas şi Dubois împotriva Franţei, paragraful 68).
Referitor la finalitatea adopţiei, prin Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunţată în Cauza Pini şi Bertani şi Manera şi Atripaldi împotriva României, paragraful 156, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că importanţa de a privilegia interesele copilului faţă de cele ale părinţilor este sporită în cazul unei relaţii care are la bază adopţia, întrucât, după cum a statuat în jurisprudenţa sa, adopţia înseamnă „găsirea unei familii pentru un copil, iar nu a unui copil pentru o familie„.
De asemenea, prin Hotărârea din 26 mai 2002, pronunţată în Cauza Frette împotriva Franţei, paragraful 42, Curtea a subliniat că statul trebuie să se asigure că persoanele care vor să adopte sunt cele care-i pot oferi copilului cea mai potrivită familie, din toate perspectivele, pentru a se asigura respectarea principiului interesului superior a copilului.
În concluzie, Curtea a constatat că reglementarea interdicţiei prevăzute de textul de lege criticat – potrivit căreia două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan şi nici succesiv, cu excepţia cazului în care sunt soţ şi soţie – are ca scop asigurarea cadrului afectiv şi educativ necesar dezvoltării copilului, prin creşterea lui într-un mediu familial autentic, în vederea respectării unuia dintre principiile adopţiei, şi anume „creşterea şi educarea copilului într-un mediu familial”.
De asemenea, aceeaşi interdicţie este prevăzută şi de actele internaţionale în materie, şi anume de art. 7 alin. (1) lit. a) pct. (i) din Convenţia europeană revizuită în materia adopţiei de copii, adoptată la Strasbourg la 27 noiembrie 2008, ratificată de România prin Legea nr. 138/2011.
Principala critică a autorilor excepţiei – foşti soţi, divorţaţi la momentul judecării cererii de încuviinţare a adopţiei – este aceea că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale „în măsura în care se interpretează în sensul că nu se permite încuviinţarea adopţiei unui major decât în situaţia în care, la momentul judecării cererii, familia adoptatoare are calitatea de soţ şi soţie”.
Referitor la critica privind încălcarea art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).
De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014).
Totodată, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca să apară o problemă în legătură cu art. 14 privind interzicerea discriminării, trebuie să existe o diferenţă de tratament al persoanelor în situaţii vădit similare. O asemenea diferenţă de tratament este discriminatorie dacă nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă; cu alte cuvinte, dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.
Prin urmare, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele dintre situaţii altminteri similare justifică o diferenţă de tratament (a se vedea Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, paragraful 60), inclusiv un tratament juridic diferit (a se vedea Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, paragraful 38).
Aplicând considerentele de principiu ale Curtii Constituționale referitoare la interpretarea art. 16 din Constituţie la conţinutul normativ al art. 6 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, Curtea constată că scopul pentru care legiuitorul a instituit interdicţia prevăzută de textul de lege criticat – potrivit căreia două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan şi nici succesiv, cu excepţia cazului în care sunt soţ şi soţie – a fost acela de a da posibilitatea persoanei lipsite de ocrotirea părintească specifică unei familii să beneficieze, după adopţia de către două persoane împreună, de un mediu familial autentic, creat prin uniunea prin căsătorie a celor doi adoptatori.
În lipsa reglementării acestei condiţii se poate ajunge, reductio ad absurdum, la situaţia în care două persoane adoptă împreună un copil, fără ca între cei doi adoptatori să existe vreo legătură specifică vieţii de familie.
Analizând comparativ situaţia a două persoane căsătorite una cu cealaltă cu cea a două persoane care au divorţat – din perspectiva posibilităţii de a adopta împreună – Curtea a reţinut că acestea nu sunt în aceeaşi situaţie juridică sau într-o situaţie juridică similară, astfel că şi tratamentul juridic aplicabil este diferit.
Diferenţa de tratament juridic între persoane căsătorite una cu cealaltă şi persoane care au fost căsătorite una cu cealaltă, dar au divorţat – sub aspectul vocaţiei de a adopta împreună – are o justificare obiectivă şi raţională, deoarece urmăreşte un scop legitim, acela al necesităţii de a asigura creşterea şi educarea copilului într-un mediu familial, în vederea asigurării finalităţii adopţiei.
Or, ca efect al desfacerii căsătoriei prin divorţ, acest mediu familial nu mai subzistă. De asemenea, Curtea reţine că există un raport rezonabil de proporţionalitate între norma criticată şi scopul urmărit de legiuitor, având în vedere că, deşi persoanele divorţate (care au fost căsătorite una cu cealaltă) nu pot adopta împreună, nici simultan, nici succesiv, totuşi, poate adopta oricare dintre foştii soţi, ca persoană singură.
Situaţia particulară a persoanelor căsătorite care doreau să adopte împreună un copil (neavând relevanţă că acesta a devenit major până la data judecării cererii de încuviinţare a adopţiei, atâta vreme cât a fost crescut în timpul minorităţii de către aceştia), dar care au divorţat până la momentul pronunţării hotărârii de încuviinţare a adopţiei – cum este şi cea din cauza de faţă – nu poate conduce la neconstituţionalitatea textului de lege criticat „în măsura în care se interpretează în sensul că nu se permite încuviinţarea adopţiei unui major decât în situaţia în care, la momentul judecării cererii, familia adoptatoare are calitatea de soţ şi soţie„, aşa cum solicită autorii excepţiei.
Având în vedere efectele divorţului, situaţia premisă pentru creşterea şi educarea copilului într-un mediul familial nu mai subzistă prin desfacerea căsătoriei persoanelor care doreau să adopte. Astfel, prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate în sensul solicitat de autorii excepţiei ar fi negată însăşi finalitatea adopţiei, aceea de integrare în familia adoptatoare a unei persoane lipsite de ocrotirea părintească. În această situaţie particulară, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii privind încuviinţarea adopţiei, soluţia permisă de lege este ca adopţia să se realizeze de către oricare dintre foştii soţi.
Avocat Gherasim Andrei-Gheorghe