Obiectul verificării instanței în procedura camerei preliminare. Aprecieri ale Curții Constituționale

1. Sediul materiei procedurii de cameră preliminară se găsește în cuprinsul titlului II – „Camera preliminară” al Părţii speciale din Codul de procedură penală, la art. 342 – art. 348.
2. Obiectul procedurii camerei preliminare

Potrivit dispozițiilor art. 342 din CPP, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

La termenul stabilit, judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi[1] prezentate, ascultând concluziile părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale procurorului.

Prin Decizia nr. 802/2017, CCR a reamintit că ”faza procesuală a camerei preliminare are principala menire de a pregăti cauza în vederea exercitării funcţiei de judecată, astfel încât instanţei de judecată îi rămâne să dezlege doar aspectele de fond ale acuzaţiei, examenul de legalitate a rechizitoriului şi a materialului de urmărire penală realizându-se de către judecătorul de cameră preliminară.”

3. Verificarea competenței și a legalității sesizării instanței

Prin Decizia CCR nr. 802/2017, soluționând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342 şi art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională a reținut că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competenţă şi la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzaţia în materie penală.

Obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată.

Astfel, ”legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului.

Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale.

Împrejurarea că instanţa competentă să judece cauza pe fond nu poate ea însăşi să se pronunţe cu privire la cererile şi excepţiile care au fost ridicate în procedura de cameră preliminară şi care au fost soluţionate în această procedură (atât pe fond, cât şi/sau în contestaţie) nu afectează dreptul părţilor la un proces echitabil, deoarece au făcut deja obiect al controlului unui judecător.”

4. Verificarea legalității probațiunii

Cu privire la legalitatea probaţiunii în camera preliminară, prin aceeași Decizie nr. 802/2017, Curtea Constituțională a reținut că pot fi supuse controlului judecătorului aspectele referitoare la nulitatea absolută sau relativă ori la excluderea unor probe, care, potrivit art. 102 din Codul de procedură penală, vizează numai probele nelegale, probele obţinute prin tortură şi cele derivate din acestea.

Aşa fiind, judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei.

În paragraful 60 al Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Curtea Constituțională a reținut că „din reglementarea instituţiei camerei preliminare, se desprinde ideea imposibilităţii pentru judecătorul din această fază de a administra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, nebeneficiind de contradictorialitate şi oralitate, singura posibilitate pentru acesta fiind constatarea formală a legalităţii probelor sau necesitatea excluderii unora dintre acestea.”

Totodată, în paragraful 61 al deciziei precitate, Curtea a constatat că „în anumite circumstanţe, aspectele de fapt ce au stat la baza obţinerii anumitor probe au relevanţă directă şi implicită asupra legalităţii probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum şi lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situaţia de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept.”

Din această perspectivă, Curtea a apreciat că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului.

Ca urmare a celor statuate de Curte în paragrafele 60 şi 61 ale Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, precitată, în practică s-a admis că, pentru a se stabili caracterul nelegal al procedurii administrării probelor de către organele de urmărire penală, în această fază a procesului penal se pot administra orice mijloace de probă.

În acest sens s-a reţinut că judecătorul de cameră preliminară va putea încuviinţa administrarea de probe cu privire la aspectele ce ţin de legalitatea sau loialitatea efectuării urmăririi penale şi a administrării probelor.

Aşadar, s-a subliniat că judecătorul de cameră preliminară poate administra orice mijloace de probă pentru verificarea condiţiilor în care probele cu privire la care s-au ridicat excepţii au fost administrate în faza de urmărire penală.

Însăşi Curtea a constatat, ulterior pronunţării Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, că „în procedura de cameră preliminară se pot administra probe pentru a se face dovada că anumite probe din rechizitoriu sunt obţinute nelegal sau neloial. Dacă s-ar aprecia în mod contrar, s-ar ajunge la situaţia în care dreptul la o procedură orală şi contradictorie ar fi un drept formal a cărui exercitare nu s-ar bucura de efectivitate” (a se vedea Decizia nr. 296 din 11 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 7 octombrie 2016, paragraful 24, şi Decizia nr. 778 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 3 mai 2017, paragraful 19).

Prin Decizia nr. 802/2017, Curtea Constituțională a constatat că, în lumina noilor reglementări procesual penale adoptate prin Legea nr. 75/2016, judecătorul de cameră preliminară poate încuviinţa administrarea doar a înscrisurilor noi prezentate de părţi şi de persoana vătămată în vederea verificării condiţiilor în care probele, cu privire la care s-au ridicat excepţii, au fost administrate de către organele de urmărire penală.

Altfel spus, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, limitează mijloacele de probă ce pot fi administrate în această fază procesuală, în vederea verificării legalităţii administrării probelor în urmărirea penală, doar la înscrisurile noi prezentate de părţi şi persoana vătămată ori administrate la cererea acestora, revenindu-se, în acest fel, la formalismul constatat prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 60, aşadar la „constatarea formală a legalităţii probelor.”

În acest fel, se limitează independenţa judecătorului de cameră preliminară în realizarea actului de justiţie, pe de o parte, şi se încalcă dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil al părţilor şi persoanei vătămate, în componenta sa referitoare la egalitatea armelor, pe de altă parte.

În condiţiile în care art. 342 din Codul de procedură penală, care reglementează obiectul camerei preliminare, se referă, printre altele, la „legalitatea administrării probelor”, Curtea a reţinut că fac obiect al verificării în procedura camerei preliminare toate actele de urmărire penală prin care s-au administrat probele pe care se bazează acuzaţia, pentru a se asigura, în acest fel, garanţia de legalitate, independenţă şi imparţialitate.

Curtea a reţinut, totodată, că verificarea legalităţii, inclusiv a loialităţii – componentă intrinsecă a legalităţii – administrării probelor de către organele de urmărire penală, implică controlul realizat de judecătorul de cameră preliminară cu privire la modul/condiţiile de obţinere şi folosire/administrare a probelor.

Judecătorul de cameră preliminară este competent a analiza, din oficiu sau la cerere, probele şi actele prin prisma respectării dispoziţiilor legale, nelegalităţile constatate urmând a fi sancţionate în măsura şi cu sancţiunea permisă de lege.

Judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuţioasă, exclusiv prin prisma legalităţii, a fiecărei probe şi a mijlocului prin care aceasta a fost administrată.

Verificarea legalităţii şi loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală, astfel cum se instituie prin dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, modificate prin Legea nr. 75/2016.

Cu referire la probele obţinute în mod nelegal, Curtea Constituțională a statuat, în Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015, că „o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei”.

Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt.

Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta.

Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obţinute din procesul penal” (paragraful 21).

Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al aceluiaşi text legal, ceea ce înseamnă că „probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă.

Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280-282 din Codul de procedură penală, iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces” (paragraful 22)[2].

Din această perspectivă, Curtea a reţinut în Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, paragraful 22, că „limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, a etapei camerei preliminare.

Aceasta este o etapă distinctă de etapa judecăţii în fond a cauzei şi, totodată, obligatorie în cazul emiterii rechizitoriului prin care se dispune trimiterea în judecată a unei persoane. Competenţa realizării etapei procesuale a camerei preliminare este atribuită judecătorului de cameră preliminară, care este un organ judiciar de sine stătător, distinct de instanţa de judecată, potrivit art. 30 lit. d) din Codul de procedură penală, a cărui competenţă constă atât într-o verificare-filtru a actelor procedurale efectuate până în această etapă a procesului penal, cât şi în luarea unor măsuri după finalizarea urmăririi penale, fie prin soluţii de netrimitere în judecată, fie prin soluţii de trimitere în judecată, dar fără începerea judecăţii.”

Aşadar, Curtea a reţinut că verificarea legalităţii probelor, realizată de judecătorul de cameră preliminară, priveşte conformarea activităţii de probaţiune anterior efectuată de organele de cercetare penală (a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, a procedeelor probatorii utilizate) cu principiile legalităţii probelor, respectiv al loialităţii administrării probelor, în condiţiile în care ipotezele reglementate în art. 101 din Codul de procedură penală constituie aspecte de nelegalitate a obţinerii probelor.

Constatarea – în camera preliminară – încălcării prescripţiilor procedurale de administrare a probelor, respectiv constatarea obţinerii probelor prin utilizarea unor metode nelegale – la cererea părţilor şi a persoanei vătămate, respectiv din oficiu – atrage aplicarea, de către judecătorul de cameră preliminară, a sancţiunii excluderii acestora, în condiţiile în care sancţionarea acestor nelegalităţi procedurale protejează legalitatea procesului penal, consfinţită, ca principiu, în art. 2 din Codul de procedură penală.

Astfel cum Curtea a statuat în deciziile nr. 383 din 27 mai 2015, şi nr. 787 din 17 noiembrie 2015, în materia probaţiunii întotdeauna se aplică regimul nulităţilor, excluderea probelor de către judecătorul de cameră preliminară fiind condiţionată de constatarea nulităţii actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei ori prin care aceasta a fost administrată în cursul urmăririi penale, în cazul nulităţilor relative – ce constituie regula în această materie – fiind necesară şi dovedirea existenţei unei vătămări a drepturilor părţilor care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.

Curtea a reținut însă că această vătămare nu transpare întotdeauna din lucrările şi materialul dosarului de urmărire penală şi nici nu poate fi dovedită întotdeauna/doar prin înscrisurile noi prezentate de părţi sau persoana vătămată ori administrate la cererea acestora.

Curtea a subliniat că probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, procedurile legale de administrare a acestora garantând faptul că realitatea obiectivă este reflectată în probele astfel obţinute.

Momentul procesual, reglementat expres de normele în vigoare, în care, în cursul procesului penal, se verifică legalitatea administrării probelor de către organele de urmărire penală este cel al camerei preliminare (art. 342 din Codul de procedură penală), în acest sens, instanţa de control constituţional reţinând că verificarea legalităţii administrării probelor este atributul exclusiv al judecătorului de cameră preliminară, acesta procedând în mod suveran asupra stabilirii legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente (Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 59), actele pe care acesta le îndeplineşte având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului propriu-zis.

Din această perspectivă, în cursul judecăţii nu s-ar mai putea aprecia asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului, de vreme ce nu este admisibil a se face proba împotriva unor aspecte definitiv validate, după încheierea procedurii de cameră preliminară, cu privire la legalitatea administrării probaţiunii realizată de către organele de urmărire, operând autoritatea de lucru judecat.

Cu toate acestea, Curtea a reţinut în paragraful 26 al Deciziei nr. 802/2017 că probele pot fi viciate atât prin încălcarea prescripţiilor procedurale de administrare a lor, cât şi prin obţinerea probelor prin metode nelegale.

Or, Curtea observă că legea procesual penală în vigoare interzice în mod absolut administrarea probelor prin practici neloiale, prin dispoziţiile art. 101 alin. (1)-(3), ca şi folosirea procedeelor de obţinere nelegală a probelor, legiuitorul excluzând în mod absolut astfel de practici/procedee din câmpul legalităţii.

Acest aspect reiese foarte clar din modul de formulare al textelor menţionate. Astfel, dacă, în mod obişnuit, nelegalitatea probelor este determinată de încălcarea unor reguli procedurale impuse de lege, în cazul principiului loialităţii administrării probelor legiuitorul foloseşte expresii prohibitive în mod absolut [„este oprit a se întrebuinţa (…)”, „nu pot fi folosite (…)”, „este interzis (…)”], similar ipotezei probelor obţinute prin tortură, precum şi probelor derivate din acestea [„nu pot fi folosite (…)”].

Cu alte cuvinte, mijloacele de constrângere enumerate în art. 101 alin. (1) din Codul de procedură penală, tehnicile de ascultare care afectează conştienţa persoanei [art. 101 alin. (2) din Codul de procedură penală], provocarea unei persoane să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe [art. 101 alin. (3) din Codul de procedură penală], ca şi folosirea torturii în obţinerea probelor [art. 102 alin. (1) din Codul de procedură penală] atrag nulitatea absolută a mijlocului de probă astfel obţinut, consecinţa fiind excluderea necondiţionată a probei.

Aşadar, analizând probatoriul administrat din perspectiva conformităţii acestuia cu principiul loialităţii administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară va sancţiona cu excluderea probele obţinute prin întrebuinţarea de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri; prin metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei, chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare; prin provocarea unei persoane să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe [art. 101 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală].

În acelaşi mod, judecătorul de cameră preliminară va aplica sancţiunea excluderii şi în ipoteza în care constată că, în cadrul probatoriului administrat în faza de urmărire penală, se află probe obţinute prin tortură şi probe derivate din acestea [art. 102 alin. (1) din Codul de procedură penală].

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia folosirea în proces a declaraţiilor obţinute prin încălcarea art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – încălcare determinată de folosirea torturii sau tratamentelor inumane şi degradante – atrage nevalabilitatea întregii proceduri judiciare şi încălcarea art. 6 din Convenţie (Hotărârea din 25 septembrie 2012, pronunţată în Cauza El Haski împotriva Belgiei).

În aceste condiţii, Curtea a constatat că nerespectarea interdicţiei absolute statuată în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 102 alin. (1) – potrivit căreia probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite „în cadrul procesului penal” – şi a dispoziţiilor art. 101 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală privind interzicerea explicită a administrării probelor prin practici neloiale atrage nulitatea absolută a actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate şi excluderea necondiţionată a probei în faza camerei preliminare.

Întrucât nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în normele precitate cade sub incidenţa inadmisibilităţii care produce efecte prin intermediul nulităţii absolute, Curtea a constatat, totodată, că o verificare a loialităţii/legalităţii administrării probelor, din această perspectivă, este admisă şi în cursul judecăţii, aplicându-se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal.

Aşadar, interdicţia categorică a legii în obţinerea probelor prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competenţa judecătorului de fond de a examina şi în cursul judecăţii aceste aspecte.

Altfel spus, probele menţinute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecăţii din perspectiva constatării inadmisibilităţii procedurii prin care au fost obţinute şi a aplicării nulităţii absolute asupra actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate, în condiţiile în care, în această ipoteză, se prezumă iuris et de iure că se aduce atingere legalităţii procesului penal, vătămarea neputând fi acoperită.

De altfel, potrivit art. 346 alin. (5) din Codul de procedură penală, doar probele excluse în camera preliminară nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.

Cât priveşte competenţa funcţională a judecătorului de cameră preliminară de verificare a legalităţii administrării probelor, aceasta a fost preluată de la instanţa de judecată, astfel cum era reglementată în Codul de procedură penală din 1968.

S-a constatat că identitatea actului de cercetare judecătorească realizat – sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, de către instanţa de judecată, şi, în lumina noilor reglementări procesual penale, de către judecătorul de cameră preliminară – pentru a stabili în ce măsură organul de urmărire penală a asigurat legalitatea procedurii de obţinere şi administrare a probelor, impune reglementarea în faza camerei preliminare a unor instrumente procesuale identice, cu excluderea oricărui formalism judiciar.

Aşa încât, Curtea a constatat că normele procesual penale ale art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, care nu permit judecătorului de cameră preliminară – în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate şi a excepţiilor ridicate din oficiu – să administreze alte probe, în afara „oricăror înscrisuri noi prezentate”, sunt contrare dispoziţiilor constituţionale privind independenţa judecătorului în realizarea actului de justiţie.

Astfel cum a reţinut Curtea în Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 23 ianuarie 2009, „în domeniul aplicării legii într-o cauză dedusă judecăţii, inclusiv în ceea ce priveşte legalitatea administrării mijloacelor de probă, expert este însuşi judecătorul cauzei, care, în virtutea pregătirii sale profesionale şi a statutului său de independenţă, are competenţa de a decide cu privire la raporturile juridice deduse judecăţii, a mijloacelor de probă administrate şi a normelor juridice aplicabile.” Independenţa puterii judecătoreşti permite judecătorilor să îşi îndeplinească rolul de protectori ai drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor (în acest sens, Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014), norma procesual penală cuprinsă în art. 345 alin. (1), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 75/2016, neasigurând jurisdicţie deplină cu privire la aspecte ce fac obiectul camerei preliminare – în concret, cu privire la verificarea legalităţii administrării probelor – astfel încât acuzaţia în materie penală nu este supusă controlului complet al unui magistrat independent şi imparţial.

Aşadar, Curtea a constatat că, printr-un formalism dăunător stabilirii adevărului şi realizării dreptăţii ca valoare supremă prevăzută de art. 1 din Legea fundamentală, legiuitorul a reglementat, prin art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 75/2016, un text neconstituţional.

În aceeaşi măsură, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, restrâng, în mod nejustificat, dreptul părţilor şi persoanei vătămate de a se apăra în această procedură.

Dreptul la apărare, reglementat în art. 24 din Constituţie, conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

Totodată, dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, aduc atingere şi prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, în componenta sa privind egalitatea armelor, precum şi celor ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin prisma art. 20 din Constituţie.

Cu privire la principiul egalităţii armelor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Hotărârea din 27 octombrie 1993, pronunţată în Cauza Dombo Beheer BV împotriva Olandei, în sensul că fiecare parte la un proces trebuie să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei, inclusiv în ceea ce priveşte probele, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă.

Principiul egalităţii armelor – unul din elementele noţiunii mai largi de proces echitabil şi componentă importantă a unei apărări efective într-un proces cu caracter judiciar – impune fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza sa în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu „adversarul” ei.

Aşadar, principiul egalităţii armelor semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces (Hotărârea din 23 octombrie 1996, pronunţată în Cauza Ankerl împotriva Elveţiei, paragraful 38).

Astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, precitată, paragraful 38, un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare.

Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării deciziei instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000 pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, paragraful 60).

Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei).

Or, examinând dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, care stabilesc că judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate de părţi şi persoana vătămată doar pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a „oricăror înscrisuri noi prezentate”, Curtea a constatat că părţile şi persoana vătămată se află într-o imposibilitate obiectivă de a contesta în mod efectiv legalitatea probelor, când pentru dovedirea nelegalităţii probatoriului administrat în urmărirea penală se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor noi prezentate de aceşti subiecţi procesuali.

Altfel spus, dreptul la apărare şi egalitatea de arme sunt înfrânte, atât timp cât, în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate, în vederea dovedirii caracterului nelegal al probatoriului administrat în faza de urmărire penală, părţile şi persoana vătămată pot solicita, şi judecătorul de cameră preliminară poate încuviinţa, doar administrarea probei cu „înscrisuri noi prezentate”.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, utilizarea probelor obţinute în faza instrucţiei penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat (Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saidi împotriva Franţei, paragrafele 43 şi 44, şi Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 şi 54).

De aceea, utilizarea unei probe aşa cum a fost administrată în faza de urmărire penală nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii, să o conteste în mod efectiv.

Totodată, în soluţionarea plângerilor având ca obiect încălcarea principiilor loialităţii şi legalităţii utilizării procedeelor probatorii speciale – investigatori, agenţi infiltraţi – Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu privire la necesitatea analizării atente a procedurilor judiciare prin care se produc aceste probe şi, în special, cu privire la verificarea respectării cerinţelor de contradictorialitate şi egalitate a armelor (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Jasper împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragrafele 50-58, şi Hotărârea din 26 octombrie 2006, pronunţată în Cauza Khudobin împotriva Rusiei, paragrafele 133-135).

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că, în anumite circumstanţe, autorităţile judiciare pot apela la declaraţiile administrate în faza „instrucţiei”, în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teamă pentru consecinţele pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranţa lor.

Dacă inculpatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta astfel de mărturii, în momentul în care sunt făcute ori mai târziu, utilizarea lor nu violează în sine art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 24 noiembrie 1986, pronunţată în Cauza Unterpertinger împotriva Austriei, paragrafele 31-33, Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saidi împotriva Franţei, paragrafele 43 şi 44, şi Hotărârea din 23 aprilie 1997, pronunţată în Cauza Van Mechelen împotriva Olandei, paragraful 55).

În acelaşi fel, în Cauza Schenk împotriva Elveţiei, instanţa de la Strasbourg a arătat că este în sarcina sa aprecierea în ansamblu a caracterului echitabil al procesului, şi nu excluderea în principiu şi in abstracto a probelor administrate nelegal.

În cauză, s-a constatat că reclamantului i-a fost respectat dreptul la apărare, chiar dacă cererile sale fuseseră respinse, întrucât acesta a putut contesta caracterul nelegal al înregistrărilor, pe motivul că nu fuseseră dispuse de un judecător, şi, pe de altă parte, a avut posibilitatea de a tăgădui autenticitatea înregistrărilor şi de a se opune la folosirea lor (Hotărârea din 12 iulie 1988, paragrafele 46-49). De asemenea, în Hotărârea din 12 mai 2000, pronunţată în Cauza Khan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragrafele 34-40, instanţa europeană a reţinut, în esenţă, că reclamantul a avut posibilitatea de a contesta în toate gradele de jurisdicţie autenticitatea înregistrărilor, precum şi posibilitatea folosirii lor ca probe în proces.

În aceste împrejurări, Curtea constată că instanţa europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, cu privire la necesitatea analizării atente a procedurilor judiciare prin care se administrează probe în procesul penal, la posibilitatea veritabilă, adecvată şi suficientă de a contesta legalitatea probatoriilor produse în faza „instrucţiei” (urmăririi penale), aspecte care presupun, în concret, posibilitatea părţilor de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea lor fapte sau împrejurări, inclusiv administrarea oricăror mijloace de probă ce ar demonstra nelegalitatea probatoriilor produse de organele de urmărire penală.

Instanţa de la Strasbourg a reţinut în Hotărârea din 11 februarie 2014, pronunţată în Cauza Cesnieks împotriva Letoniei, că utilizarea în cadrul procedurilor penale a probelor obţinute prin încălcarea unuia dintre drepturile fundamentale prevăzute de Convenţie ridică întotdeauna probleme legate de echitabilitatea procesului penal, chiar dacă admiterea unei asemenea probe nu a fost decisivă în luarea deciziei de condamnare a unei persoane.

[1] Facem precizarea că prin Decizia CCR nr. 802/2018, publ. în M. Of. nr. 116 din 06.02.2018, Curtea Constituţională a admits excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1), care nu permite judecătorului de cameră preliminară, în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate ori excepţiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara „oricăror înscrisuri noi prezentate” este neconstituţională.

[2] În acelaşi sens, Decizia nr. 784 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 10 februarie 2016, paragrafele 37 şi 38.

Avocat Gherasim Andrei-Gheorghe

Titular Cabinet de Avocat ”Gherasim Andrei-Gheorghe”