Prin Decizia Curții Constituționale nr. 759/2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii sunt neconstituţionale.”
Pentru a pronunța această soluție Curtea Constituțională a reținut că potrivit dispoziţiilor art. 68 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, „pensia de invaliditate se cuvine persoanelor care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, din cauza:
a) accidentelor de muncă şi bolilor profesionale, conform legii;
b) neoplaziilor, schizofreniei şi SIDA;
c) bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu munca.”
De asemenea, aşa cum dispun următoarele alineate ale aceluiaşi articol de lege, „beneficiază de pensie de invaliditate, în condiţiile prevăzute la alin. (1), şi persoanele care se află în situaţiile prevăzute la art. 49 alin. (1) lit. c) şi g)„, respectiv cei care au satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus, pe durata legal stabilită, au fost concentraţi, mobilizaţi sau în prizonierat, precum şi cei care au fost elevi ai unei şcoli militare/şcoli de agenţi de poliţie sau studenţi ai unei instituţii de învăţământ din sistemul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională pentru formarea cadrelor militare, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, cu excepţia liceului militar.
Totodată, art. 68 alin. (3) din Legea nr. 263/2010 prevede că „au dreptul la pensie de invaliditate, în condiţiile prevăzute la alin. (1) lit. a), şi elevii, ucenicii şi studenţii care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, ca urmare a accidentelor de muncă sau bolilor profesionale survenite în timpul şi din cauza practicii profesionale.”
În sfârşit, alin. (4) al aceluiaşi articol de lege stabileşte că „persoanele care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă şi marii mutilaţi, ca urmare a participării la lupta pentru victoria Revoluţiei din Decembrie 1989 ori în legătură cu evenimentele revoluţionare din decembrie 1989, care erau cuprinşi într-un sistem de asigurări sociale anterior datei ivirii invalidităţii din această cauză, au dreptul la pensie de invaliditate în aceleaşi condiţii în care se acordă pensia de invaliditate persoanelor care au suferit accidente de muncă.”
17. Art. 69 din Legea nr. 263/2010 stabileşte că, în funcţie de gradul de reducere a capacităţii de muncă, invaliditatea este: „a) de gradul I, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă şi a capacităţii de autoîngrijire; b) de gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, cu păstrarea capacităţii de autoîngrijire; c) de gradul III, caracterizată prin pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, persoana putând să presteze o activitate profesională, corespunzătoare a cel mult jumătate din timpul normal de muncă.”
18. Păstrarea capacităţii de muncă a pensionarilor încadraţi în gradul III de invaliditate, chiar dacă într-o măsură restrânsă, a determinat legiuitorul să instituie un tratament juridic diferit în privinţa acestor persoane în comparaţie cu cele încadrate în gradul I sau II.
Astfel, spre deosebire de pensionarii de invaliditate de gradul I sau II, care, potrivit art. 114 alin. (1)lit. e) din Legea nr. 263/2010, nu pot cumula pensia de invaliditate cu obţinerea unor venituri lunare aflându-se în una dintre situaţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I lit. a) şi b) sau pct. II din Legea nr. 263/2010 – respectiv persoane care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă, inclusiv soldaţii şi gradaţii voluntari; funcţionari publici; persoane care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în condiţiile Legii nr. 263/2010, cu cele ale persoanelor prevăzute la pct. I -, pensionarii de invaliditate de gradul III pot, potrivit art. 114 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 263/2010, să cumuleze pensia cu aceste venituri, dacă rezultă din activităţi profesionale care nu depăşesc jumătate din programul normal de lucru al locului de muncă respectiv.
19. Curtea a apreciat că, alături de raţiunea de ordin obiectiv, ce ţine de faptul că pensionarii de invaliditate de gradul III păstrează o parte din capacitatea de muncă, ceea ce le permite să desfăşoare o activitate profesională în limite restrânse, soluţia legislativă consacrată de art. 114 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 263/2010 răspunde şi nevoii de a încuraja rămânerea asiguraţilor cât mai mult în masa activă a populaţiei, fapt ce contribuie la menţinerea unui număr cât mai mare de contribuabili la fondul asigurărilor sociale.
20. În contextul legislativ mai sus arătat, dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 – care constituie obiectul analizei de constituţionalitate – prevăd comunicarea deciziei de pensionare de invaliditate de gradul III ca reprezentând una dintre cauzele care determină încetarea de drept a contractului individual de muncă.
Desigur, spre deosebire de beneficiarii pensiei de invaliditate de gradul I sau II, care nu pot cumula pensia cu obţinerea unor venituri lunare aflându-se în una dintre situaţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I lit. a) şi b) sau pct. II din Legea nr. 263/2010, în cazul pensionarilor de invaliditate de gradul III angajatorul dispune, în mod teoretic, de opţiunea încheierii unui nou contract individual de muncă, pentru cel mult o jumătate din timpul normal de muncă.
De asemenea, pensionarul este liber să găsească un alt loc de muncă în cazul refuzului angajatorului de a reînnoi raporturile de muncă.
21. Referindu-se, prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, la dreptul la muncă, consacrat de art. 41 din Constituţie, Curtea a reţinut că acesta este un drept complex, ce implică diferite aspecte, libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă reprezentând numai unele dintre componentele acestui drept. Astfel, odată dobândit un loc de muncă, acesta trebuie să se bucure de o serie de garanţii care să-i asigure stabilitatea, neputând fi de conceput că prevederile constituţionale ar asigura libertatea de a obţine un loc de muncă, dar nu şi garantarea păstrării acestuia, cu respectarea, evidentă, a condiţiilor şi limitelor constituţionale.
22. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea a apreciat că, deşi în ipoteza normei de drept criticate nu se poate vorbi despre o afectare a dreptului la muncă în substanţa sa, în egală măsură nu se poate omite că măsura încetării de drept a contractului individual de muncă de la comunicarea deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III reprezintă o restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, care impune a fi analizat, prin efectuarea unui test de proporţionalitate, dacă această soluţie legislativă este rezonabilă, proporţională cu obiectivul urmărit şi nu transformă dreptul la muncă în unul iluzoriu/teoretic.
În acest sens, Curtea aminteşte cele statuate referitor la principiul proporţionalităţii prin Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013, şi Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 30, în care a arătat că „orice măsură luată trebuie să fie adecvată – capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară – indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională – justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit.”
Astfel, Curtea a apreciat că, în vederea realizării testului de proporţionalitate, trebuie, mai întâi, să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată şi dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporţionalitate se va putea raporta doar la un scop legitim. De asemenea, Curtea a precizat, prin Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, că pentru corecta aplicare a testului este necesară examinarea fiecăruia dintre cele trei elemente în ordinea respectivă.
23. Urmând reperele mai sus arătate, Curtea va analiza în continuare dacă măsura încetării de drept a contractului individual de muncă în ipoteza art. 56 alin. (1) lit. c) teza a II-a, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 este justificată de un scop legitim, dacă este adecvată acestui scop, necesară şi dacă se păstrează un just echilibru între drepturile şi interesele în concurs pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit.
24. Cât priveşte existenţa unui scop legitim, Curtea apreciază că încetarea de drept a contractului individual de muncă în urma comunicării deciziei de pensie de invaliditate de gradul III este determinată, în concepţia legiuitorului, de modificarea unor condiţii esenţiale care au fost avute în vedere la momentul încheierii acestui contract, condiţii ce privesc capacitatea fizică ori psihică a salariatului de a mai corespunde cerinţelor locului de muncă.
În mod evident, capacitatea de muncă este diminuată şi impune o restrângere a normei de muncă, cu toate consecinţele ce decurg din această împrejurare sub aspectul rezultatelor muncii. Prin urmare, contractul individual de muncă nu mai poate continua în aceleaşi condiţii precum cele avute în vedere până la data comunicării deciziei de pensionare de invaliditate de gradul III şi, privită din această perspectivă, soluţia legislativă analizată apare ca fiind justificată de un scop legitim.
25. Analizând, în continuare, dacă încetarea de drept a contractului individual de muncă are un caracter adecvat în ipoteza prevăzută de dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate, Curtea consideră că această măsură reprezintă, fără îndoială, o modalitate tranşantă, neechivocă de a marca încetarea raporturilor de muncă întemeiate pe condiţii care nu mai pot fi întrunite. Angajatorul nu este obligat să dovedească faptul că salariatul nu mai corespunde cerinţelor locului de muncă, acest fapt fiind prezumat din însăşi decizia de pensionare de invaliditate de gradul III. În consecinţă, soluţia legislativă criticată pare să răspundă raţiunii avute în vedere de legiuitor, fiind adecvată acesteia.
26. Cu toate acestea, Curtea observă că dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 se referă la cauzele care determină încetarea contractului individual de muncă, fără a face deosebiri între varietăţile contractului individual de muncă.
Or, dispoziţiile art. 103 şi următoarele din Legea nr. 53/2003 reglementează contractul individual de muncă cu timp parţial, potrivit căruia salariatul realizează doar fracţiuni de normă de cel puţin două ore pe zi. Prin urmare, din interpretarea dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003, ar rezulta că încetarea de drept a contractului individual de muncă poate interveni chiar şi atunci când este vorba despre un contract individual de muncă cu timp parţial, egal sau chiar mai mic de o jumătate de normă. În această situaţie, este evident că măsura este nejustificată.
27. Mai mult, Curtea apreciază că, şi în ceea ce priveşte contractele de muncă cu normă întreagă, încetarea de drept a contractului individual de muncă de la comunicarea deciziei de pensionare de invaliditate de grad III, deşi adecvată raţiunilor avute în vedere de legiuitor, este o măsură excesivă, disproporţionată.
Un prim argument în acest sens este acela că dispoziţiile de lege criticate înfrâng principiul libertăţii de voinţă al părţilor raportului de muncă, întrucât le lipsesc pe acestea de posibilitatea de a decide asupra continuării contractului individual de muncă în noile condiţii, renegociind termenii acestuia.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (3) din Legea nr. 53/2003, părţile raportului de muncă, de comun acord, pot modifica: „a) durata contractului; b) locul muncii; c) felul muncii; d) condiţiile de muncă; e) salariul; f) timpul de muncă şi timpul de odihnă.” În ipoteza art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003, o astfel de modificare a clauzelor contractului este însă exclusă, textul de lege tranşând clar încetarea raportului de muncă.
28. În plus, Curtea reţine că, potrivit art. 107 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, „angajatorul este obligat ca, în măsura în care este posibil, să ia în considerare cererile salariaţilor de a se transfera fie de la un loc de muncă cu normă întreagă la unul cu fracţiune de normă, fie de la un loc de muncă cu fracţiune de normă la un loc de muncă cu normă întreagă sau de a-şi mări programul de lucru, în cazul în care apare această oportunitate.”
Dispoziţiile alin. (4) al aceluiaşi articol de lege instituie obligaţia de diligenţă a angajatorului de a asigura „în măsura în care este posibil, accesul la locuri de muncă cu fracţiune de normă la toate nivelurile.” Aceste texte de lege instituie o reglementare flexibilă, aptă să se conformeze schimbărilor inerente care intervin în raporturile dintre părţile contractului individual de muncă, pornind de la situaţii obiective sau subiective ce apar pe parcursul derulării acestuia. Legiuitorul a avut în vedere că, la baza tuturor acestor raporturi, se află factorul uman, supus unor influenţe multiple şi aflat în continuă transformare. Or, Curtea observă, din nou, că şi această facilitate este exclusă în cazul celor pensionaţi pentru invaliditate de gradul III.
29. Împrejurarea că acordarea pensiei de invaliditate de gradul III se face din iniţiativa asiguratului nu poate constitui, în opinia Curţii, un argument temeinic pentru a institui o reglementare mai puţin favorabilă pentru pensionarii de invaliditate de gradul III în raport cu ceilalţi salariaţi, care se bucură de dreptul de a renegocia clauzele contractului şi de a obţine reducerea timpului de muncă, în contextul In care reglementările legale permit cumulul pensiei cu venituri obţinute din prestarea unor activităţi profesionale, corespunzătoare a cel mult jumătate din timpul normal de muncă. Persoana care îndeplineşte cerinţele legale pentru acordarea pensiei de invaliditate de gradul III se vede astfel silită să opteze, în mod pragmatic, între solicitarea acestui drept şi continuarea raporturilor de muncă existente, a căror exercitare parţială îi este permisă de lege, dar care, tot în temeiul legii, încetează. În acest cadru, dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 apar mai degrabă ca o sancţiune şi, în orice caz, ca o soluţie inflexibilă, distinctă în tabloul reglementării Codului muncii.
30. Nici împrejurarea că emiterea unei decizii de pensionare de invaliditate de gradul III impune o modificare a termenilor contractului individual de muncă ce nu poate fi întotdeauna realizată, întrucât angajatorul nu are în toate cazurile disponibil un loc de muncă adecvat condiţiei celui pensionat, nu poate constitui, în opinia Curţii, o motivaţie suficientă pentru a justifica instituirea unei măsuri atât de drastice precum încetarea de drept a contractului individual de muncă.
Astfel, Curtea admite că angajatorul nu poate fi forţat, împotriva intereselor sale, să menţină un salariat care nu mai poate contribui la buna desfăşurare a activităţii unităţii, întrucât acest fapt ar contraveni prevederilor art. 45 din Constituţie, referitoare la libertatea economică. Reglementarea drepturilor şi obligaţiilor ce izvorăsc din raporturile de muncă, chiar dacă sunt diferite şi specifice fiecăreia dintre părţile acestui raport, trebuie să tindă către o protecţie egală, care să nu favorizeze sau, din contră, să pună într-un con de umbră interesele uneia dintre aceste părţi.
Cu toate acestea, Curtea are în vedere situaţia reglementată de art. 61 lit. c) din Legea nr. 53/2003, privind dreptul de care dispune angajatorul de a concedia salariatul care a devenit inapt din punct de vedere fizic sau psihic pentru îndeplinirea atribuţiilor corespunzătoare locului de muncă ocupat, situaţie pe care o consideră comparabilă cu cea supusă analizei de constituţionalitate.
Astfel, în ipoteza art. 61 lit. c) din Legea nr. 53/2003, dreptul de a decide concedierea este lăsat la dispoziţia angajatorului, nu înainte însă de a căuta, potrivit art. 64 alin. (1) din aceeaşi lege, în măsura posibilului, o soluţie pentru menţinerea salariatului în unitate, în condiţii adecvate condiţiei acestuia din urmă. Această reglementare are un caracter echilibrat, reuşind să protejeze atât interesele angajatorului, cât şi pe cele ale salariatului, în măsura în care, obiectiv, acest lucru este realizabil.
31. Având în vedere toate cele mai sus reţinute, Curtea apreciază că restrângerea exerciţiului dreptului la muncă rezultată ca efect al dispoziţiilor art. 56 alin, (1) lit. c) teza a doua, prima ipoteză din Legea nr. 53/2003 reprezintă o măsură disproporţionată în raport cu raţiunile avute în vedere de legiuitor şi creează un dezechilibru sub aspectul protecţiei acordate celor două părţi ale raportului de muncă, fiind astfel înfrânte prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie. Această concluzie apare cu atât mai conturată cu cât se are în vedere faptul că se referă la persoane care dispun de şanse reduse de integrare pe piaţa muncii, ca urmare a stării de invaliditate.
32. De asemenea, raportându-se la ansamblul reglementării Codului muncii, Curtea consideră că dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate plasează beneficiarii pensiei de invaliditate de gradul III într-o situaţie defavorabilă în raport cu ceilalţi salariaţi care beneficiază de dreptul de a renegocia clauzele contractului individual de muncă, astfel încât să poată continua raporturile de muncă în condiţii adecvate capacităţii lor de muncă.”
Avocat Gherasim Andrei-Gheorghe
Titular Cabinet de Avocat ”Gherasim Andrei-Gheorghe” specializat litigii de muncă