Prin Decizia nr. 18/2018 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj, vizând stabilirea competenței materiale de soluționare a recursurilor declarate ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, Înalta Curte de Casație a stabilit că:
”În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din Codul de procedură civilă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel.”
Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:
”23. Potrivit art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (…) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv (…) „.
Legea nr. 2/2013 a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 lei la 1.000.000 lei, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la 31 decembrie 2018 inclusiv.
24. O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este că, în concepția legiuitorului, noul Cod de procedură civilă nu a prevăzut calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 lei.
În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.
Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul Cod de procedură civilă nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni spre soluționare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.
25. Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 369din 30 mai 2017, prin care s-a constatat că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, este neconstituțională.
26. Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării Deciziei nr. 369din 30 mai 2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficiență dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor, în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv.
Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în apel în cereri evaluabile în bani cu o valoare de până la 200.000 lei inclusiv.
27. În scopul punerii în acord a prevederilor Codului de procedură civilă cu Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, la art. I pct. 11 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, adoptată la 6 iunie 2018 de Camera Deputaților – cameră decizională (PL-X nr. 346/2018), se prevede modificarea art. 96 pct. 3din Codul de procedură civilă în sensul stabilirii competenței curților de apel de a soluționa recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, iar la art. I pct. 49 se prevede modificarea art. 483 alin. (2) – (4) din Codul de procedură civilă, în sensul că „recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile” și această cale extraordinară de atac „se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată”.
Acest act normativ nu a intrat în vigoare, întrucât prin Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, Curtea Constituțională a admis obiecția de neconstituționalitate invocată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite și a constatat că sunt neconstituționale prevederile art. III pct. 3 [cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013] și pct. 4 (cu referire la art. XVIII1 din Legea nr. 2/2013) din legea ce a făcut obiectului controlului „a priori”.
În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a apreciat, între altele, că dispozițiile legale criticate omit să reglementeze competența de judecată a recursurilor formulate împotriva deciziilor pronunțate după 20 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 și până la data intrării în vigoare a acestei legi (paragraful 67).
28. Așadar, „de lege lata”, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv.
29. Analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca aceste recursuri.
Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă, „Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”.
Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.
Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.
Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.
O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă, cum s-a procedat în cazul art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței tribunalului pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită.
A doua teză a art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți de Casație și Justiție îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei secții, fie în Completul de 5 Judecători.
Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă, „recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4)teza finală din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.
Nici prevederile art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu conțin o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea instanței supreme ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.
Or, potrivit art. 122 din Codul de procedură civilă, „reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”.
30. Este adevărat că în Tezele prealabile ale proiectului Codului de procedură civilă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.527/2007, s-a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi instanță de recurs de drept comun, îndeplinindu-și astfel rolul constituțional de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii la nivel național, iar numai ca excepție recursul ar fi judecat de instanța ierarhic superioară.
Această viziune pare a fi preluată și în considerentele Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale (paragrafele 26 și 31).
31. Argumentele de interpretare teleologică referitoare la concepția noului Cod de procedură civilă cu privire la obiectul, scopul recursului și instanța competentă să soluționeze această cale extraordinară de atac nu sunt aplicabile în cazul cererilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv.
Pentru a ajunge la această concluzie trebuie acceptată premisa conform căreia, în linia de gândire la care s-a făcut referire în precedent, concepția noului Cod de procedură civilă a fost una unitară, în sensul că rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, ca instanță de recurs de drept comun, a fost dublat de caracterul de cale extraordinară de atac exercitată esențialmente doar în cazuri excepționale. Au fost astfel prevăzute expres hotărârile care pot fi atacate cu recurs și cele care nu pot face obiectul acestei căi de atac, legiuitorul recunoscând faptul că numai printr-o limitare substanțială a hotărârilor ce pot face obiectul recursului s-ar putea realiza în mod practic dezideratul unificării jurisprudenței prin decizii de speță ale instanței supreme.
Or, în condițiile în care prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a fost lărgită substanțial sfera hotărârilor supuse recursului, rațiunea inițială a legii nu mai subzistă, fiind rupt echilibrul unei asemenea soluții normative.
32. În ceea ce privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale trebuie stabilit dacă, din considerentele sale, se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv.
În jurisprudența instanței supreme s-a statuat, sub aspectul obligativității considerentelor deciziei Curții Constituționale asupra dezlegărilor pe care urma să le dea instanța supremă, că „interpretarea și aplicarea legii constituie atributul exclusiv al instanțelor de judecată, iar unificarea jurisprudenței este atributul exclusiv al Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa cum reiese din prevederile art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție” și că „verificarea pe care Curtea Constituțională a făcut-o (…) nu privește propriu-zis modul de interpretare și de aplicare a legii, ci numai înțelesul său contrar Constituției, întrucât art. 146 lit. d) din Constituție stabilește în competența Curții Constituționale numai atribuția de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate, privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești. Altfel spus, Curtea Constituțională are competența exclusivă să verifice dacă excepțiile de neconstituționalitate privitoare la legi și ordonanțe, ridicate în fața instanțelor judecătorești, sunt întemeiate sau nu”. S-a reținut, totodată, că „Potrivit art. 517 alin. (4), art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă și art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, deciziile Curții Constituționale și cele ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia unificării jurisprudenței, pe calea pronunțării unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii, sunt acte jurisdicționale cu forță obligatorie, atât în ceea ce privește considerentele, cât și dispozitivul, însă această caracteristică se circumscrie doar considerentelor decisive, care fundamentează și explică soluția adoptată în limitele atribuțiilor recunoscute prin legea fundamentală Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curții Constituționale”.
Obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
Curtea Constituțională a constatat că prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).
Din considerentele deciziei menționate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte de Casație și Justiție nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.
În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o anumită instanță.
În absența unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege.
Considerentele referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție privind rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie) vizează exclusiv „cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție”, ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră „de plano” în competența de soluționare a instanței supreme.
Așadar, în stabilirea competenței „ratione materiae” de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, nu se poate concluziona că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017.
33. Pe de altă parte, nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4)din Codul de procedură civilă nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel – sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.
Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursurilor în discuție, dat fiind că „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”, astfel cum statuează art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
În acest caz, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă și se impune determinarea instanței competente să soluționeze recursul prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.
Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și art. 94-97 din Codul de procedură civilă, presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.
Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94-97 din Codul de procedură civilă relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.
Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, este determinată de concepția inițială a codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017.
Mai mult, sintagma „instanța ierarhic superioară” este prezentă în mai multe articole ale Codului de procedură civilă – putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.
Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, nu a fost abandonat prin noul Cod de procedură civilă.
Decizia nr. 18/2018 poate fi consultată integrai aici.
Avocat Gherasim Andrei-Gheorghe
Titular Cabinet de Avocat ”Gherasim Andrei-Gheorghe” – specializat litigii de muncă și asigurări sociale