Înalta Curte de Casatie și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept – a fost învestită de către Tribunalul București – Secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 9.852/302/2016 pentru a pronunța o hotărâre prealabilă referitoare la următoarea chestiune de drept:
„Pot constitui dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, temei legal de acordare a cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat și alte cheltuieli) de la statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiției, în situația în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată, prin hotărâre definitivă, pentru săvârșirea unei infracțiuni pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (fapta nu există) ?”
Deși prin Decizia nr. 20/2018 publicată în nr. 588 din 11.07.2018, Înalta Curte a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată, motivat, în esență, de faptul că nu este îndeplinită condiția noutății obiective a problemei ce se solicită a fi dezlegată și că incidența mecanismului de unificare nu este posibilă dacă va avea ca efect o rezolvare, nu generală și de principiu a textului de lege, ci corespunzătoare unui caz particular, considerăm importante punctările referitoare la fondul problemei, judecătorii făcând trimitere la mai multe soluții jurisprudențiale și opinii doctrinare cu relevanță în stabilirea entității ce trebuie să achite cheltuielile de judecată efectuate în cursul procesului de către o persoană ce s-a dovedit a fi nevinovată.
S-a statuat că în situația particulară a statului, chemat în judecată ca titular al obligației de rambursare a acestor cheltuieli, atunci când acestea au fost efectuate de inculpat în procesul penal finalizat cu o hotărâre de achitare, problema naturii raportului juridic și, implicit, a fundamentului juridic al acordării acestora nu a primit un răspuns în jurisprudență pe parcursul duratei de activitate a normelor juridice care generează în prezent chestiunea de drept supusă interpretării. Cu toate acestea:
EXAMENUL JURISPRUDENȚEI instanței supreme cu referire la problematica adusă în dezbatere în procedura examinată, aceea a acordării cheltuielilor judiciare efectuate de inculpat în procesul penal – privite ca prejudiciu material – în care a fost achitat, într-un proces civil ulterior, și a temeiului juridic al acestora a permis identificarea a relativ puține soluții punctuale. Cu titlu de exemplu, au fost amintite:
- Decizia nr. 1.815 din 1 septembrie 1987 a Tribunalului Suprem – Secția civilă, în care s-a statuat că este temeinică soluția de obligare la plata cheltuielilor de avocat și de expertiză, în favoarea persoanei care a fost implicată într-un proces penal, cheltuieli efectuate pentru dovedirea nevinovăției, pe baza principiilor fundamentale procesuale, fără însă ca în această decizie să se statueze asupra temeiului juridic concret al acestei răspunderi (publicată în Revista Română de Drept nr. 47/1988, pag. 68);
- Decizia nr. 422 din 17 ianuarie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care, admițându-se recursul statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a stabilit că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a soluționat acțiunea pe temeiul art. 998-999 din Codul civil, deși trebuia să judece având în vedere conținutul dispozițiilor art. 504 din Codul de procedură penală, referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare în procesele penale, deoarece acest temei era invocat de parte. S-a statuat, deopotrivă, că instanța de apel a stabilit greșit că dispozițiile art. 504 din Codul de procedură penală ar constitui o aplicație concretă a principiilor răspunderii civile delictuale, deoarece s-ar induce ideea că statul are o răspundere nelimitată și necondiționată. În acest caz, instanța de apel admisese în parte acțiunea reclamantului, stabilind, în raport cu considerentele Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale, că limitarea cazurilor de răspundere a statului la cele două situații prevăzute de art. 504 din Codul de procedură penală nu este constituțională, încălcându-se prevederile art. 48 alin. (3) din Constituția României, care, în acord cu dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului, instituie o răspundere patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare săvârșită în procesele penale;
- Decizia nr. 6.076 din 9 decembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a statuat că statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat, înglobând cheltuielile efectuate într-un proces penal, numai în limitele și în situațiile prevăzute de art. 504 din Codul de procedură penală, iar nu pe temeiul art. 998-999 din Codul civil, precum și pentru alte situații, neprevăzute în textul citat în Codul de procedură penală. În acest caz, reclamantul pretindea de la statul român atât despăgubiri materiale, cât și daune morale pentru trimiterea sa în judecată pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, ulterior, dovedindu-se nevinovăția sa și fiind achitat definitiv. Instanța a apreciat în acest caz că actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria erorilor judiciare, deoarece pe întreaga durată a procesului penal persoana beneficiază de prezumția de nevinovăție, care s-a concretizat prin achitarea definitivă a inculpatului. Prevederileart. 1.357 din Codul civil nu pot fi invocate atât timp cât există dispoziții legale exprese aplicabile reparării pagubei materiale și daunelor morale, numai în cazul condamnării pe nedrept, arestării ori restrângerii libertății în mod nelegal, respectiv art. 504-507 din Codul de procedură penală;
- Decizia nr. 3.529 din 3 iulie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă, prin care a fost admis recursul statului român, a fost modificată decizia pronunțată în apel și menținută soluția de respingere a cererii ca inadmisibilă, reținându-se că răspunderea statului nu poate fi antrenată decât în condițiile art. 504 din Codul de procedură penală și, în situația în care nu sunt întrunite aceste dispoziții legale, „răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii și, prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia generalibus derogant„. În această cauză, reclamantul a solicitat, într-un proces civil, obligarea statului român la plata de despăgubiri pentru prejudiciile materiale suferite – compuse, între altele, și din onorariile achitate avocaților pe parcursul procesului penal – pentru faptul de a fi fost trimis în judecată prin rechizitoriul parchetului pentru săvârșirea infracțiunilor de fals, uz de fals și mărturie mincinoasă, procesul penal fiind finalizat cu o hotărâre de achitare, fără ca acesta să fi fost supus pe durata procesului vreunei măsuri privative or restrictive de libertate sau să se fi pronunțat vreo hotărâre de condamnare; temeiul de drept al pretențiilor civile a fost fondat pe dispozițiile art. 998-999 din Codul civil.
În DOCTRINA DE SPECIALITATE, chestiunea restituirii cheltuielilor avansate de inculpat în situația achitării sale definitive a fost, la rândul său, dezbătută.
Studii mai vechi, care au analizat problema cheltuielilor efectuate de părți, în interpretarea art. 193 alineatul final din Codul de procedură penală din 1968, au avansat ideea că în procesul penal obligația suportării acestora are un caracter complex și diferențiat de cel din procesul civil, făcând dificilă fundamentarea lor teoretică, dar totuși, atunci când ele nu pot fi asociate culpei infracționale, acestea se suportă potrivit legii civile (N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I, Editura Paideia, 2001).
S-a reținut, de asemenea, că obligația statului de a suporta cheltuielile judiciare avansate de părți este subsidiară și integrală, în sensul că intervine atunci când o astfel de obligație nu incumbă altor părți sau subiecți procesuali principali ai procesului penal și cuprinde toate cheltuielile efectuate cu desfășurarea procesului. În mod particular, atunci când dispozițiile procesual penale stabilesc că obligația de restituire a cheltuielilor de judecată se stabilește potrivit legii civile, iar în proces nu se poate reține culpa procesuală a inculpatului, părții vătămate sau părții civile, conținutul textelor indică tocmai culpa procesuală a organului de urmărire penală în instrumentarea dosarului. (Noul Cod de procedură penală comentat, N. Volonciu, A.S. Uzlău, ș.a., Editura Hamangiu, 2014; Tratat de drept procesual penal, G. Gh. Theodoru, Editura Hamangiu, 2013).
În alte cazuri, în doctrină s-a apreciat că în stabilirea obligației de suportare a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal trebuie avută în vedere culpa infracțională, iar numai subsidiar culpa procesuală, atât în privința autorităților judiciare, cât și a părților. Astfel, dacă inculpatul a fost achitat, obligația suportării cheltuielilor judiciare rămâne în sarcina statului, pe temeiul culpei procesuale a autorităților judiciare (G. Mateuț, Tratat de procedură penală, vol. II, Editura Hamangiu, 2012).
Dimpotrivă, alți autori au susținut că, în cazul achitării inculpatului, textele de lege nu permit interpretarea că acesta poate obține rambursarea cheltuielilor judiciare de la stat, această prevedere respectând standardul de convenționalitate. Cu toate acestea, în motivarea soluției, pentru respingerea unei astfel de solicitări, instanța se va limita la a preciza că nu există temei de obligare a statului la plata cheltuielilor, în cazul achitării, fără a pune în discuție temeinicia soluției de achitare (Codul de procedură penală, Comentariu pe articole, M. Udroiu ș.a., Editura C.H. Beck, 2017).
În fine, s-a susținut că, în condițiile în care nu se poate vorbi despre un caz de eroare judiciară, datorită caracterului restrictiv al cazurilor în care poate fi determinată, pe baza interpretării legii, în lipsa unei reglementări exprese a răspunderii statului, există tentația de a se susține aplicabilitatea regulilor generale ale răspunderii civile delictuale (T. C. Briciu, C. C. Dinu, P. Pop, Instituții judiciare, Editura C.H. Beck, 2016).
Decizia nr. 20/2018 integrală poate fi consultată aici.
Avocat Gherasim Andrei-Gheorghe
Titular Cabinet de Avocat ”Gherasim Andrei-Gheorghe”