Înalta Curte de Casație și Justiție
Secţia I civilă
Decizia nr. 382/2017
Şedinţa publică din 23 februarie 2017
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea din 31 iulie 2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii SC B. SRL, C. şi D., pentru a fi obligaţi, în solidar, la plata sumei de 300.000 euro, (echivalentul a 1320750 lei, la cursul de 4,4025 lei/euro din ziua introducerii cererii), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
2. Judecata în primă instanţă
Prin Sentinţa civilă nr. 672 din 03 iunie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul D., precum şi excepţia lipsei de interes invocată de pârâţii SC „B.” SRL şi D. Totodată, a respins, ca nefondată, acţiunea.
3. Judecata în apel
Prin Decizia civilă nr. 452A din data de 10 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate în cauză, fiind obligat reclamantul la plata către intimatul C. a sumei de 4500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
4. Judecata în recurs
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, invocând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Susţine că decizia recurată este dată cu încălcarea art. 30 alin. (6) şi art. 31 alin. (4) din Constituţia României, şi a principiilor normative care rezultă din practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare – art. 10 alin. (2) din Convenţie.
Arată că, deşi în cadrul deciziei instanţa a stabilit că susţinerile intimatului-pârât C. reprezintă acuzaţii grave, totuşi, printr-o motivare netemeinică, a concluzionat că ele nu au natură delictuală.
Instanţa a constatat că afirmaţia precum că reclamantul ar fi contribuit la numirea unor persoane în funcţii importante în stat, pentru ca acestea să-i ofere priorităţi şi facilitaţi în încheierea unor contracte avantajoase cu statul, este destul de gravă, însă, aceste afirmaţii se situează la graniţa dintre judecăţile de valoare şi fapte determinate.
Or, afirmaţiile intimatului nu se pot situa la graniţa dintre cele două categorii invocate de instanţa, întrucât susţinerile că reclamantul a determinat numirea anumitor politicieni în funcţii, din aceste „încrengături aproape mafiote” beneficiind ulterior de foloase materiale în baza unor „afaceri dubioase cu statul” sunt veritabile acuzaţii factuale. Ele nu sunt opinii, ci sunt acuzaţii privind fapte de instigare şi complicitate la abuz în serviciu, de trafic de influenţă şi de tăinuire, pentru care nu există o bază factuală.
Instanţa a recunoscut că afirmaţiile sunt grave şi că atrag obligaţia dovedirii bazei factuale, însă, în mod neîntemeiat a constatat că jurnalistul a dovedit baza factuală a acuzaţiilor aduse, întrucât pârâtul C. a efectuat o anchetă jurnalistică şi a încercat să facă dovada faptică a susţinerilor sale, atât în desfăşurarea demersului jurnalistic, cât şi în faţa instanţei de judecată.
Pentru a întări acesta susţinere, instanţa a enumerat actele prezentate şi invocate de către intimatul-pârât şi care proveneau de la Registrul Comerţului, ANAF, instanţele judecătoreşti etc, documente care nu au legătură cu afirmaţiile reclamate, întrucât nu dovedesc susţinerea că reclamantul ar fi acţionat în cadrul unei „încrengături aproape mafiote”, numind un „ministru care îşi favorizează în mod evident şeful”, acţiune în urma cărora reclamantul „a reuşit să facă astfel de afaceri dubioase datorită caracatiţei, încrengăturii de relaţii”, existând complicitatea cu „băieţii ăştia care i-au aranjat lui A. şi să intre într-o relativă legalitate”. Susţine că aceste acuzaţii factuale nu se întemeiază pe vreun document sau pe vreo alta probă.
De asemenea, instanţa a constatat că, chiar dacă susţinerile pârâtului C. conţin o doză de exagerare sau de provocare în cadrul exercitării libertăţii de exprimare jurnalistice, nu s-a făcut dovada că informaţiile furnizate ar fi în totalitate false şi că ar fi servit unei campanii de defăimare a reclamantului. Consideră că aceasta este o veritabilă răsturnare a sarcinii probei, iar obligaţia dovedirii existenţei bazei factuale îi revine jurnalistului.
Instanţa, în schimb, a constatat că reclamantul nu a dovedit că nu a săvârşit faptele de corupţie de care este acuzat de către jurnalist, dând relevanţă probatorie acestei răsturnări nelegale a sarcinii probei.
Concluzia cu privire la modul în care instanţa a dat hotărârea cu încălcarea normelor de drept material este următoarea:
i) Documentele şi informaţiile înfăţişate de intimatul C. şi avute în vedere de instanţă nu priveau acuzaţiile care îi erau aduse reclamantului cu privire la influenţele exercitate asupra unor politicieni şi abuzurile săvârşite de aceştia în interesul său, ci au vizat situaţia societăţilor comerciale titulare ale contractelor de arenda;
ii) Existenţa unei anchete jurnalistice nu îl exonerează pe jurnalist de răspundere, în condiţiile în care aceasta cuprinde şi acuzatii factuale grave lipsite de minima baza probatorie
iii) Lipsa bazei factuale privind acuzaţiile de corupţie care au fost aduse de jurnalist a fost acoperită prin invocarea de către instanţă a faptului că reclamantul nu a dovedit caracterul fals al acestor acuzaţii, în condiţiile în care probarea existenţei bazei factuale cade în sarcina jurnalistului.
iv) Instanţa în mod greşit a constatat inexistenţa unei intenţii a jurnalistului de denigrare a reclamantului, în condiţiile în care emisiunile au conţinut nenumărate exemple de situaţii în care aserţiunile aparent lipsite de orice caracter acuzator, sfârşeau întotdeauna printr-o remarcă depreciativă sau acuzatoare, având ca scop conturarea unei imagini negative a reclamantului, pentru care însă nu se aducea niciun argument.
Susţine că dreptul la liberă exprimare şi informare nu constituie un drept absolut, fiind supus unor restrângeri şi limitări, iar una din limitele exercitării acestei libertăţi este stabilită de art. 30 alin. (6) din Constituţia României,
Particularizând cazul mijloacelor de informare în masă, art. 31 alin. (4) din Constituţie prevede că acestea sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.
În acelaşi sens, art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului statorniceşte că libertatea de exprimare „comportă îndatoriri sau responsabilităţi” specifice, iar potrivit alin. (2) al art. 10 din Convenţie, exerciţiul acestor libertăţi poate fi supus unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau unor sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru protecţia reputaţiei sau dreptului altora.
Consideră că dezlegarea prezentei pricini se circumscrie stabilirii de către instanţa de judecată a măsurii în care difuzarea repetată a informaţiei că reclamantul, prin mijloace infracţionale, a încheiat contracte de arendare şi închiriere, fără a fi prezentată vreo probă în acest sens, reprezintă o nevoie socială presantă, un interes legitim într-o societate democratică, astfel încât să justifice depăşirea limitelor exercitării dreptului la libera exprimare şi să atragă posibilitatea înfrângerii drepturilor sale nepatrimoniale, printre care dreptul la imagine, onoare, reputaţie şi a dreptului la respectarea prezumţiei de nevinovăţie.
Examinând decizia în limita criticilor formulate de recurentul reclamant, instanţa constată următoarele:
Sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului de către instanţele de fond şi apel, reclamantul a susţinut, în esenţă, că exagerările intimatului C., în calitate de jurnalist, nu se încadrează în limitele admisibile ale dreptului la liberă exprimare; că afirmaţiile jurnalistului ar fi trebuit încadrate ca excedând limitelor admisibile ale libertăţii de exprimare; că instanţa de apel a constatat că acuzaţiile cuprind exagerări şi abuzuri, dar, fără nicio justificare legală, a concluzionat că acestea nu ar fi, în totalitate false; că prin hotărârea recurată s-a absolutizat dreptul reglementat de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără să se dea relevanţă caracterului condiţional al acestui drept şi fără să se observe că, prin conţinutul lor, exagerările şi abuzurile jurnalistului, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, sunt de natură a-i aduce atingere drepturilor ocrotite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la exprimare, instanţa reţinând eronat că documentele şi informaţiile înfăţişate de intimatul C. nu priveau acuzaţiile aduse reclamantului cu privire la influenţele exercitate asupra unor politicieni şi abuzurile săvârşite în interesul său.
În ceea ce priveşte reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitarea a acesteia, se constată că aceasta este cuprinsă atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care se impun a fi reiterate în analiza instanţei de recurs.
Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, „mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice„, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (6) din aceeaşi Constituţie, „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine„.
Art. 10 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, în esenţă, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.
Parag. 2 al normei convenţionale stipulează că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (…) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.
Aplicarea art. 10 din Convenţia Europeană poate fi evaluată în relaţie cu alte instrumente internaţionale relevante privind protecţia libertăţii de exprimare, în special cu art. 19 al Pactului ONU, care stipulează că fiecare are dreptul de a avea opinii fără nicio intervenţie şi că fiecare are dreptul la libertatea de exprimare, acest drept incluzând libertatea de a căuta, primi sau distribui informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontiere, atât oral, cât şi în scris sau la tipar, în formă de artă, sau prin alt mijloc la alegerea sa.
În paralel cu art. 10 din Convenţia Europeană, libertatea garantată de art. 19 din Pactul ONU nu este absolută. Art. 19 par. 3 lit. a) prevede că: exercitarea drepturilor prevăzute în par. 2 al prezentului articol comportă anumite datorii şi responsabilităţi. Din acest motiv, poate fi supusă anumitor restricţii care să fie în conformitate cu legea şi cu necesităţile, pentru respectarea drepturilor şi a reputaţiei altor persoane.
Rezoluţia nr. 1003/1993, privind etica ziaristică, a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, dezvoltă principiile care trebuie să guverneze modul de funcţionare a ziaristicii, al cărei rol în societate este legat, în special, de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul ştirilor, şi al onestităţii, în cazul opiniilor, potrivit art. 13 din Rezoluţie.
Art. 3 din Rezoluţie defineşte ştirile ca „informaţii, adică fapte şi date”, iar opiniile ca „exprimări ale gândurilor, ideilor, convingerilor sau judecăţi de valoare ale mijloacelor de informare în masă, editorilor sau ziariştilor”.
În art. 4 din Rezoluţie, se prevede că ştirile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau naraţiunea fiind făcute într-un mod imparţial.
Conform prevederilor art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, orice persoană fizică are dreptul la reputaţie şi la onoare, iar în cazul în care a suferit vreo atingere cu privire la vreunul din aceste drepturi va putea cere ca instanţa judecătorească să îl oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să publice, pe socoteala acestuia, în condiţiile stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată ori să îndeplinească alte fapte destinate să restabilească dreptul atins.
Din ansamblul reglementărilor privind dreptul la liberă exprimare, rezultă că acesta nu este unul absolut, ci poate fi supus limitărilor, restrângerilor, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim sau chiar împotriva democraţiei însăşi.
Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.
Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 par. 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 par. 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.
Din interpretarea acestor dispoziţii convenţionale, rezultă că exerciţiul libertăţii de exprimare presupune „îndatoriri şi responsabilităţi” şi el poate fi supus unor „formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni”, ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite ingerinţe în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale. Aceste ingerinţe trebuie însă să îndeplinească anumite condiţii, respectiv, să fie prevăzute de lege, care trebuie să întrunească cerinţele previzibilităţii şi accesibilităţii, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. Acestor condiţii li s-a adăugat şi cerinţa proporţionalităţii, ceea ce presupune un balans între scopul vizat şi mijloacele folosite, între interesul general şi protejarea dreptului individual.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi”, a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară, în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat.
Recunoscând fără nicio rezervă rolul esenţial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicţia europeană a reamintit că par. 2 al art. 10 din Convenţie prevede limitele exerciţiului libertăţii de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanţele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate prima „îndatoririlor şi responsabilităţilor” de care sunt ţinuţi ziariştii în exercitarea activităţii lor.
În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a decis, în jurisprudenţa sa constantă, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, personalitatea, integritatea sa fizică şi morală, garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii.
Prin urmare, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi, care, chiar şi într-un context public, aparţine „vieţii private” (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei, par. 50).
De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie” (a se vedea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, par.70).
Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probator, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, cu rea-credinţă, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media (cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva România).
Astfel, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş împotriva România, că „îi revine Curţii sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 „.
Curtea a considerat că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina împotriva României, par. 39).
De asemenea, instanţa europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudenţa sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie (cauza Cumpăna şi Mazăre împotriva României, parag. 88 – 93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de „câine de pază” într-o societate democratică, precum şi faptul că presa, deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi a drepturilor celuilalt, totuşi, are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general.
Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudenţa sa privitoare la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori a politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).
Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64).
În acest sens, Curtea Europeană a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.
Legat de acest aspect, instanţa europeană a reţinut în repetate rânduri (în cauza Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei) că afirmaţii referitoare la fapte determinate făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină nu se bucură de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, Curtea a subliniat că, datorită îndatoririlor şi responsabilităţilor ce le incumbă, protecţia oferită de art. 10 ziariştilor, în momentul în care comunică informaţii ce privesc chestiuni de interes public, este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte şi să furnizeze informaţii fiabile şi precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.
În consecinţă, elementele esenţiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare, din perspectiva jurisprudenţei instanţei de contencios european, sunt: calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza contra României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan contra României), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu contra României), conceptele de judecată de valoare şi situaţiile faptice, precum şi raportul dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit, natura şi severitatea sancţiunii aplicate (Cumpănă şi Mazăre contra României), şi motivarea hotărârii (cauzele Bugan contra României, Dumitru contra României).
În cauza dedusă judecăţii, instanţa de recurs constată că aceste elemente esenţiale, care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare de către pârâtul C., din perspectiva jurisprudenţei convenţionale, au fost analizate în concret de către instanţele de fond, care nu s-au limitat la o aplicare pur formală a principiilor ce guvernează libertatea de exprimare.
Astfel, instanţele de fond, în urma analizării ansamblului probator administrat în cauză cu privire la emisiunile incriminate de reclamant, au putut determina dacă intimatul, în calitate de jurnalist, a respectat deontologia profesională şi a acţionat cu bună-credinţă sau a demarat o campanie televizată ce a avut ca premise declanşatoare interese de altă natură.
Se constată, că instanţele de fond, raportat la principiile ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, au reţinut că pârâtul a prezentat, în calitate de jurnalist, concluzii proprii, prin raportare la informaţiile apărute în mai multe platforme on-line, anterior difuzării emisiunii incriminate, dar şi ca urmare a unei anchete jurnalistice; că afirmaţiile în totalitatea lor nu sunt un atac personal gratuit împotriva reclamantului, pentru că articolele nu se refereau la aspecte ale vieţii particulare a acestuia, ci la comportamentul şi atitudinea sa în calitate de ales al poporului; că expresiile folosite în emisiune cu privire la săvârşirea unor fapte de natură penală, deşi conţin o doză de exagerare sau de provocare, nu s-au dovedit că ar fi în totalitate false; că afirmaţiile jurnalistului nu au contribuit la condamnarea cu închisoare a reclamantului, neconstituind probe în acele dosare care au avut la bază alte fapte; că reclamantul nu a dovedit că prin afirmaţiile din cadrul emisiunii s-a urmărit satisfacerea unor interese particulare ale jurnalistului sau că acestea au fost difuzate în cadrul unei campanii mediatice de defăimare a sa, precum şi că jurnalistul nu a susţinut în mod rituos că reclamantul ar fi comis presupusele infracţiuni.
Critica recurentului în sensul că instanţa nu a analizat lipsa bazei factuale privind anumite acuzaţii de corupţie nu poate fi reţinută în condiţiile în care, în apel, au fost înfăţişate toate aspectele de fapt apreciate ca relevante în susţinerea argumentaţiei juridice. Pe de altă parte, concluziile instanţei rezultate în urma interpretării probatoriului administrat nu mai pot fi cenzurate pe calea recursului, reprezentând aspecte de temeinicie şi nu de nelegalitate a hotărârii atacate.
De altfel, nu s-ar concepe ca un jurnalist să poată să emită judecăţi de valoare critice numai cu condiţia de a le putea demonstra realitatea. Judecata de valoare este excesivă doar atunci când este lipsită de orice bază factuală, situaţie ce nu se regăseşte în speţă, câtă vreme reclamantul a fost parte în mai multe dosare penale.
Prin urmare, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi apel, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs faţă de configuraţia art. 488C. proc. civ., se constată că instanţele de fond au ajuns la concluzia corectă că pârâtul a acţionat cu bună credinţă, cât timp limbajul folosit de acesta nu a fost unul inadecvat, ofensator sau insultător, iar informaţiile furnizate nu sunt lipsite de suport probator, respectiv, au o bază factuală suficientă.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, deşi nu trebuie să depăşească limitele ce ţin în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor persoanei, în îndeplinirea sarcinii de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni de interes general, jurnaliştii sunt protejaţi de art. 10 din Convenţie chiar dacă nu pot face proba verităţii, dacă se dovedeşte că au acţionat cu bună credinţă, pe baza unor afirmaţii credibile. Inexactitatea parţială a faptelor prezentate nu exclude protecţia art. 10 dacă jurnalistul nu a acţionat cu rea credinţă, iar subiectul este de interes public.
Astfel, cerinţa impusă de Curtea Europeană pentru a constata că art. 10 a fost respectat este aceea a existenţei unei baze factuale suficiente, care creează convingerea jurnalistului că faptele prezentate sunt reale, punând un semn de egalitate între aceasta şi buna-credinţă, în contextul discutării unor chestiuni de interes general.
Este real că art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu acoperă informaţii false şi denigratoare, însă, în cauză, conţinutul articolelor, prin prisma probatoriului administrat, nu a fost considerat ca atare.
Cum reclamantul este o persoană publică, om de afaceri român, fondator al unui trust de presă, implicat în viaţa publică şi politică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită este justificat, reţinându-se, corelativ, o toleranţă mai mare faţă de mijloacele utilizate în dezbatere.
Din analiza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că limitele unei critici admisibile sunt mai ample faţă de un om politic, vizat în această calitate, decât faţă de un simplu particular. Spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil şi conştient unui control strict al faptelor şi afirmaţiilor sale atât din partea ziariştilor, cât şi a masei cetăţenilor. Prin urmare, acesta trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranţă” (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 8 iulie 1986 Lingens c. Austriei, § 42).
Atunci când litigiul vizează oameni politici, controlul justificării ingerinţei trebuie realizat strict, o ingerinţă în libertatea de exprimare politică poate fi admisă doar în situaţii excepţionale (C. V. Tudor c. României, nr. 1, decizie nr. 6928 din 04 din 15 iunie 2006).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, urmând a se avea în vedere că „existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit„. Astfel, «dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 (cauza Lingens citată anterior).
Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (Cumpănă şi Mazăre c. României, § 98-101, Petrina c. României, § 42, Ivanciuc c. României, decizie de inadmisibilitate). Aşadar, Curtea analizează dacă exista o bază factuală suficient de susţinută la originea afirmaţiilor efectuate (Cârlan împotriva României, §55).
Prin urmare, calitatea persoanei implicate corelată cu subiectele supuse atenţiei, justifică interesul investigaţiei jurnalistice, neputându-se reţine că s-ar fi urmărit satisfacerea unor interese particulare ale jurnalistului sau ale postului de televiziune.
Chiar dacă aceste articole cuprind o doză de exagerare şi de provocare, admisibile într-o societate democratică pentru jurnalişti, pe de o parte, iar pe de altă parte, chiar dacă suspiciunile privitoare la influenţele exercitate asupra unor politicieni şi abuzurile săvârşite de aceştia în interesul reclamantului, au stârnit indignarea acestuia, instanţa apreciază că maniera în care jurnalistul a prezentat afirmaţiile incriminate nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, întrucât intenţia care l-a animat pe pârâtul-jurnalist nu a fost aceea de a afecta imaginea reclamantului, ci de a informa publicul despre subiecte de interes public şi de a suscita interesul pentru înlăturarea fenomenelor criticate.
În concluzie, se constată că instanţele de fond au reţinut corect că faptele imputate pârâţilor de către reclamant nu au caracter ilicit şi că raportul de proporţionalitate dintre dreptul reclamantului la viaţă privată, reglementat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi dreptul pârâţilor la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu a fost încălcat prin afirmaţiile din carul emisiunii „Sub semnul întrebării”, cu atât mai mult cu cât limitele criticilor jurnalistice în cazul oamenilor politici sunt mai largi şi corespund unui interes de ordine publică.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 496 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A..
Văzând şi culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii, având în vedere dispoziţiile art. 451C. proc. civ., instanţa va obliga recurentul la plata sumei de 3000 lei către intimatul C. şi la plata sumei de 4500 lei către intimata SC B. SRL, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 452A din data de 10 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurentul la plata sumei de 3000 lei către intimatul C. şi la plata sumei de 4500 lei către intimata SC B. SRL, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.”
Avocat Gherasim Andrei-Gheorghe