Prin Decizia nr. 665/2018, publicată în Mon. Of. nr. 52/21.01.2019, pronunțată în soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, ale art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale şi ale anexelor la această lege, ale art. 2-6, art. 9, art. 13 şi art. 16 din H.G. nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, ale art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice şi ale anexelor nr. 2 şi 3 la această lege, Curtea Constituțională a apreciat, în esență, că textele sus-menționate sunt constituționale prin prisma criticilor formulate.
1. Nemulțumirea comună a autorilor excepțiilor invocate
Nemulțumirea comună ce a făcut obiectul excepțiilor invocate a reprezentat-o faptul că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale, întrucât au stabilit o procedură de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale limitată în timp, respectiv până la 30 iunie 2005, după această dată nemaifiind posibilă depunerea documentaţiei în acest sens. Astfel, în măsura în care se înfiinţează noi locuri de muncă în care se regăsesc condiţii speciale, nu mai există posibilitatea de a face demersuri pentru a obţine o astfel de încadrare, întrucât termenele legale sunt depăşite. Aceeaşi consecinţă decurge şi în privinţa salariaţilor care nu erau angajaţi până la data de 30 iunie 2005, aceştia neputând face, la acea dată, demersuri pentru realizarea drepturilor lor în cadrul procedurilor legale şi se pune problema ce căi mai au aceştia în prezent pentru a obţine încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale.
Totodată, autorii excepţiei critică reglementarea limitativă a locurilor de muncă încadrate în condiţii speciale, având în vedere că în Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale s-a prevăzut într-adevăr că locurile de muncă în condiţii speciale trebuie să fie în mod expres prevăzute de lege, dar Legea nr. 19/2000 nu prevedea ca acestea să fie limitativ prevăzute printr-o singură lege, ci a dat posibilitatea caselor de pensii ca, atunci când se constată în unităţi existenţa unor asemenea condiţii concrete de muncă în care îşi desfăşoară activitatea salariaţii, conform definiţiei date acestor locuri de muncă de Legea nr. 19/2000 şi de Legea nr. 263/2010, să întocmească proiecte de lege pentru ca acele noi unităţi să fie prevăzute în legi speciale şi salariaţii să aibă dreptul la încadrarea în condiţii speciale de muncă.
De asemenea, autorii excepțiilor invocate susţin că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale şi sub aspectul lipsei unor căi de acces concrete şi previzibile ale salariaţilor la instanţă, ţinând cont de faptul că salariaţii erau de fapt cei mai interesaţi în toate aceste proceduri, întrucât art. 20 din Legea nr. 19/2000 li se adresa tocmai lor, stabilea drepturi de sănătate şi securitate în muncă în favoarea lor, dar anumite căi de acces la instanţă au fost prevăzute doar pentru angajatori, care nu aveau niciun interes în obţinerea acestor drepturi, şi pentru reprezentanţii sindicatelor, care în multe cazuri au asistat cu pasivitate la pierderea drepturilor salariaţilor.
Autorii excepţiei arată şi că este încălcat principiul constituţional al egalităţii în drepturi, întrucât se creează discriminări între persoane care lucrează în condiţii comparabile.
2. Poziția Curții Constituționale referitoare la discriminarea între persoanele care au desfășurat activitate în grupe de muncă și cele care au fost încadrate în condiții speciale
În analiza efectuată, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate au mai fost supuse analizei de constituţionalitate în raport cu critici asemănătoare celor invocate în prezenta cauză.
Astfel, prin Decizia nr. 680 din 2 noiembrie 2017, Decizia nr. 686 din 2 noiembrie 2017, Decizia nr. 351 din 22 mai 2018, Decizia nr. 198 din 3 aprilie 2018 sau Decizia nr. 348 din 22 mai 2018 Curtea a reţinut că dispoziţiile criticate ca neconstituţionale ale Legii nr. 19/2000, Legii nr. 226/2006 şi Legii nr. 263/2010 nu creează discriminări între persoane aflate în situaţii similare.
Analizând susţinerile referitoare la pretinsul caracter discriminator al dispoziţiilor de lege criticate formulate de persoanele care au avut deschis accesul către procedura reglementată de H.G. nr. 1.025/2003, dar fie nu au obţinut încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale, fie nu au făcut demersurile necesare în termenul prevăzut de acest act normativ, Curtea a reţinut că, „deşi dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 nu sunt aplicabile acestei categorii de persoane, această soluţie legislativă este justificată de faptul că, la momentul la care Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 a creat cadrul necesar încadrării locurilor de muncă în condiţii speciale, cerinţele legale prevăzute de acest act normativ nu au fost îndeplinite.
În mod evident, aceste persoane se găsesc într-o situaţie diferită faţă de cei care au întrunit aceste cerinţe şi au obţinut încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale, regăsindu-se, în prezent, în ipoteza art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010.”
De asemenea, Curtea a precizat că faptul că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, anumite locuri de muncă au fost încadrate în grupa I, nu a reprezentat un criteriu suficient pentru ca acestea să fie încadrate ulterior în condiţii speciale de muncă.
În acest sens, Curtea, prin Decizia nr. 259 din 6 mai 2014 a arătat că între persoanele care anterior Legii nr. 19/2000 au lucrat în grupa I de muncă şi cele care au fost încadrate ulterior în condiţii speciale nu se poate pune un semn de egalitate.
Astfel, prin paragraful 22 al deciziei amintite, Curtea a reţinut că deşi încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale sau deosebite a avut ca temei raţiuni asemănătoare divizării activităţii în grupele I şi a II-a de muncă, raţiuni ce ţin de gradul de solicitare, precum şi de factorii de risc prezenţi şi expunerea la aceştia, totuşi, în urma aplicării metodologiilor de încadrare stabilite prin hotărârile Guvernului mai sus amintite, nu s-a realizat o suprapunere perfectă între locurile de muncă încadrate anterior Legii nr. 19/2000 în grupele I şi a II-a de muncă cu cele încadrate ulterior în condiţii speciale ori deosebite.
Astfel, unele activităţi şi unităţi care anterior se regăseau în grupa I de muncă au fost încadrate în activităţi şi unităţi în care se desfăşoară activitatea în condiţii speciale, în timp ce altele au fost încadrate în condiţii deosebite, dacă au îndeplinit condiţiile stabilite de art. 2 din H.G. nr. 261/2001.
Referindu-se la situaţia persoanelor care desfăşoară una dintre activităţile prevăzute în anexa nr. 2 la Legea nr. 263/2010, dar nu beneficiază de încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale, deoarece acestea au fost constituite ulterior finalizării procedurii reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, Curtea a reţinut, în esenţă, că „dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 se referă la locuri de muncă care, potrivit legislaţiei anterioare, au fost supuse unei evaluări ce a vizat nu doar caracteristicile activităţii, ci şi condiţiile concrete în care aceasta se desfăşura în cadrul unei unităţi„, iar „prin stabilirea unei limite temporale pentru procedura de încadrare a unor locuri de muncă în condiţii speciale, precum şi din reglementarea unei proceduri de reevaluare a acestei încadrări se desprinde intenţia vădită a legiuitorului de a restrânge sfera locurilor de muncă încadrate în condiţii deosebite sau speciale, prin normalizarea acestora şi înlăturarea factorilor de risc pentru sănătatea salariaţilor, potrivit legislaţiei privind protecţia muncii.” (Decizia nr. 680 din 2 noiembrie 2017, paragraful 63).
Referitor la criticile vizând excluderea salariaţilor de la dreptul de a ataca în justiţie, în mod individual, deciziile ori hotărârile organelor administrative prin care s-a refuzat încadrarea unor locuri de muncă în condiţii deosebite sau speciale de muncă, Curtea a observat că reglementarea accesului la justiţie împotriva actelor administrative mai sus arătate nu constituie obiect al textelor de lege criticate, ci al hotărârilor de Guvern date în aplicarea acestor texte.
S-au adus în discuție considerentele Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin paragrafele 90 şi 91 ale Deciziei nr. 12 din 23 mai 2016 privind examinarea recursului în interesul legii având ca obiect posibilitatea constatării pe cale judiciară sau a obligării angajatorului la încadrarea activităţii desfăşurate în condiţii deosebite sau speciale de muncă, după 1 aprilie 2001, în care s-a evidenţiat faptul că dreptul de acces la justiţie al salariaţilor cu prilejul desfăşurării procedurilor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii superioare de muncă a fost asigurat. (Decizia nr. 348 din 22 mai 2018, paragrafele 40 şi 41).
Distinct de cele reţinute în jurisprudenţa mai sus menţionată, Curtea a constatat că, în prezenta cauză, criticile de neconstituţionalitate vizează şi concepţia legislativă generală referitoare la încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, respectiv faptul că legiuitorul a ales să stabilească limitativ ce unităţi şi ce activităţi pot obţine încadrarea în condiţii speciale şi nu a lăsat această încadrare la aprecierea instanţelor, pentru a decide, de la caz la caz, în mod individual.
Or, Curtea a observat că dispoziţiile legale referitoare la încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale se află într-o strânsă legătură cu dreptul la pensie, reprezentând circumstanţe care se răsfrâng asupra stabilirii acestui drept fundamental, iar, aşa cum Curtea Constituţională a observat în jurisprudenţa sa, prin Decizia nr. 736 din 24 octombrie 2006, prevederile art. 47 alin. (2) din Constituţie, referitoare la dreptul la pensie şi alte drepturi de asigurări sociale, trebuie interpretate în sensul că acordă în exclusivitate legiuitorului „atribuţia de a stabili condiţiile şi criteriile de acordare a acestor drepturi, inclusiv modalităţile de calcul şi cuantumul lor.”
Selecție realizată de Avocat Andrei-Gheorghe Gherasim din cuprinsul Deciziei CCR nr. 655/2018.
Titular Cabinet de Avocat ”Gherasim Andrei-Gheorghe” – specializat litigii de muncă și asigurări sociale