Cu privire la procedura de constatare a inaptitudinii salariatului, Codul muncii prevede la art. 61 lit. c) faptul că aceasta are loc prin decizie a organelor competente de expertiză medicală.
În jurisprudența recentă, cu precădere prin Decizia ICCJ nr. 7/2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 61 lit. c) din Legea nr. 53/2003, s-a apreciat că, ”deşi actul normativ nu determină în mod expres organele de expertiză medicală care constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, se va avea în vedere, în primul rând, legislaţia specifică din domeniul supravegherii sănătăţii lucrătorilor (Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 418/2014, cu modificările şi completările ulterioare), care statuează că medicul specialist de medicina muncii, prin avizul dat, este cel care are dreptul şi obligaţia de a stabili dacă angajatul este apt sau inapt medical pentru un anumit post.
Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 418/2014, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu prevederile art. 8 şi 9 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, redate anterior, rezultă că medicul de medicina muncii este organul specializat care stabileşte aptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului pentru un anumit loc de muncă.
În afara controalelor medicale pe care le realizează la angajarea în muncă, periodic sau la reluarea activităţii, medicul de medicina muncii poate solicita şi alte investigaţii de specialitate, decizia finală în urma acestor examinări medicale aparţinând însă medicului specialist de medicina muncii.
Această soluţie rezultă explicit şi din dispoziţiile art. 12 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, astfel cum a fost modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.169/2011, coroborat cu prevederile art. 22 lit. e) şi art. 30 din acelaşi act normativ.
Spre deosebire de forma iniţială a art. 12 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, care prevedea la alin. (2) că „Toate cazurile de inaptitudine medicală permanentă vor fi rezolvate de către medicii de medicina muncii în colaborare cu medicii de expertiza capacităţii de muncă, care se vor informa reciproc asupra rezolvării situaţiei de fapt”, ulterior modificării intervenite prin Hotărârea Guvernului nr. 1.169/2011, alin. (2) al art. 12 a fost abrogat, astfel încât, conform reglementării legale în vigoare, unicul organ specializat în emiterea şi completarea fişei de aptitudine a salariatului a rămas medicul de medicina muncii.
De asemenea, medicul de medicina muncii are competenţa de a propune angajatorului schimbarea locului de muncă, potrivit art. 189 alin. (2) din Codul muncii, etapă prealabilă concedierii întemeiate pe inaptitudine, conform art. 64 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Un alt argument avut în vedere la definirea sintagmei „decizie a organelor de expertiză medicală” priveşte procedura de contestare a concluziilor medicale ale medicului specialist de medicina muncii, cuprinse în actul întocmit la examinare, procedură prevăzută la art. 30-33 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, potrivit art. 30 şi 31 din actul normativ menţionat, persoana examinată poate contesta rezultatul dat de către medicul specialist de medicina muncii privind aptitudinea în muncă, contestaţia adresându-se autorităţii de sănătate publică judeţene sau a municipiului Bucureşti, în termen de 7 zile de la primirea fişei de aptitudine în muncă.
Contestaţia se soluţionează de o comisie formată din 3 medici specialişti de medicina muncii, care convoacă părţile implicate în termen de 21 de zile de la data primirii contestaţiei, conform art. 32.
Decizia comisiei se consemnează într-un proces-verbal şi se comunică în scris persoanei examinate medical, potrivit dispoziţiilor art. 33.
Din analiza argumentelor expuse anterior se constată că este suficient ca în cauză să se întocmească fişa de aptitudine de către medicul specialist de medicina muncii, necontestată de lucrător, din care să rezulte că angajatul nu mai are aptitudinea necesară pentru locul de muncă ocupat, şi, neavând locuri de muncă vacante compatibile cu aptitudinea sa în muncă, în condiţiile art. 64 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, angajatorul va proceda la concedierea angajatului în baza dispoziţiilor art. 61 lit. c) din Codul muncii.
Aceeaşi concluzie este valabilă şi în ipoteza în care evaluarea realizată de medicul specialist de medicina muncii ar fi contestată, iar prin decizia medicală pronunţată în condiţiile art. 33 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, s-ar respinge contestaţia persoanei examinate.
Expertizarea inaptitudinii fizice şi/sau psihice a salariatului la care se referă art. 61 lit. c) din Codul muncii nu trebuie confundată cu expertizarea capacităţii de muncă, ce se adresează persoanelor care apelează la sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi a cărei constatare atrage încetarea de drept a contractului de muncă, în temeiul art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.
Inaptitudinea fizică sau psihică a salariatului nu vizează întreaga incapacitate de muncă a acestuia şi pentru alte locuri de muncă, ci numai pentru cea strict legată de locul de muncă ocupat de salariat, conform fişei de expunere la riscuri profesionale şi ţinând cont de condiţiile de lucru, coroborat cu starea de sănătate în muncă.
Prevederile art. 17 pct. VIII B lit. v) şi pct. 4 al ultimului alineat din cap. III din Regulamentul de organizare şi funcţionare a direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.078/2010, reglementează cadrul organizatoric şi de funcţionare a direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, dar nu conţin reglementări cu privire la procedura de constatare a aptitudinii fizice şi/sau psihice a salariaţilor.
Astfel, dispoziţiile enunţate fac referire la expertize realizate de direcţiile de sănătate publică judeţene sau a municipiului Bucureşti, prin compartimentul de evaluare a factorilor de risc din mediul de viaţă şi muncă, în cadrul căruia funcţionează şi un colectiv cu activitate specifică de medicina muncii, dar aceste expertize se efectuează la cererea terţilor, având drept obiectiv evaluarea factorilor de risc din mediul de viaţă şi muncă, iar atribuţiile specifice ale colectivului de medicina muncii vizează strict domeniul supravegherii în sănătate publică, distinct de domeniul supravegherii sănătăţii angajaţilor, reglementat în mod expres prin Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 418/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În condiţiile arătate, deşi terminologia utilizata în redactarea prevederilor regulamentare analizate este apropiată celei utilizate de legiuitor în redactarea art. 61 lit. c) din Codul muncii, se observă că expertizele la care se face trimitere prin cele două texte de lege în discuţie au obiective diferite, prin prisma atribuţiilor specifice care revin medicului specialist de medicina muncii într-un anumit domeniu de activitate.
Faptul că medicul de medicina muncii este, conform art. 6 din Legea nr. 418/2004, cu modificările şi completările ulterioare, consilier al angajatorului şi al reprezentanţilor angajaţilor în probleme de promovare a sănătăţii în muncă, iar în situaţia în care, în cadrul unei unităţi economice este organizat cabinet de medicina muncii, potrivit art. 44 din legea menţionată, medicul este subordonat angajatorului pe linie administrativă, nu constituie elemente de natură a înlătura atribuţiile specifice ale medicului de medicina muncii în domeniul supravegherii sănătăţii angajaţilor, concretizate în stabilirea aptitudinii în muncă cu ocazia oricărei examinări medicale (art. 8 din lege).
34. În concluzie, faţă de argumentele ce precedă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că prin decizie a organelor de expertiză medicală (prin care se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului) se înţelege rezultatul evaluării medicului specialist de medicina muncii privind aptitudinea în muncă, constând în fişa de aptitudine, necontestată sau devenită definitivă după contestare, prin emiterea deciziei de către entitatea cu atribuţii legale în acest sens.”
Avocat Gherasim Andrei-Gheorghe
Titular Cabinet de Avocat ”Gherasim Andrei-Gheorghe” specializat litigii de muncă