Prin Sentința civilă nr. 239/PI din data de 19.03.2020, pronunțată de Tribunalul Timiș, Secția I Civilă, s-a statuat că în ceea ce priveste obligarea pârâtei la plata daunelor morale …, instanța apreciaza că … nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile a pârâtei, neexistând o faptă ilicită a societății sau vinovăția acesteia.
Obligarea angajatorului la repararea prejudiciului material sau moral suferit de salariat în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul este posibilă numai dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile contractuale, respectiv: fapta ilicită a angajatorului; prejudiciul produs angajatului; legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu; vinovăția angajatorului.
Prevederile art. 253 alin. (1) din Codul muncii reglementează răspunderea patrimonială a angajatorului, care este obligat să-l despăgubească pe salariat în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, în cazul în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătura cu serviciul.
Angajarea răspunderii patrimoniale a angajatorului pentru prejudiciul, în speță moral, cauzat salariaților săi implică întrunirea cumulativă a următoarelor conditii:
a) să existe fapta ilicită a angajatorului (fie în mod direct a acestuia, atunci când angajatorul este persoană fizică, fie, în cazul angajatorului persoană juridică, fapta ilicită să fi fost săvârșită de către organele de conducere ale acestuia sau de către oricare salariat, în calitate de prepus al persoanei juridice respective);
b) salariatul să fi suferit un prejudiciu material sau moral în timpul îndeplinirii obligațiilor sale de serviciu sau în legătură cu serviciul. Prejudiciul pe care este obligat să îl acopere angajatorul cuprinde atât paguba efectiv produsă, cât și beneficiul nerealizat. Concluzia se impune deoarece art. 253 alin. (1) din Codul muncii prevede expres că angajatorul vinovat răspunde patrimonial „în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale”;
c) între fapta ilicită a angajatorului și prejudiciul material suferit de către salariat să existe un raport de cauzalitate. Altfel spus, fapta (ilicită) a angajatorului să fi fost cea care a produs prejudiciul respectiv.
Termenul de daune morale vizează o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea: existența, integritatea corporală și sănătatea, sensibilitatea fizică sau psihică, sentimentele sale, cinstea, onoarea, prestigiul profesional, precum și alte valori similare.
Pentru acordarea daunelor materiale si morale trebuie însă dovedite prin orice mijloc de probă cerințele răspunderii civile a angajatorului, or, în speța dedusă judecății, reclamantul nu a dovedit prin niciun mijloc de probă în ce masură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate și nici vreo legătură de cauzalitate cu faptele angajatorului de natură a produce aceste vătămări.
În litigiile de muncă, normele aplicabile și în situația răspunderii angajatorului pentru prejudiciul moral cauzat salariatului, sunt normele de drept comun, reglementate în art. 1350 din Codul civil. Așadar, dreptul reclamantului de a pretinde obligarea angajatorului la plata daunelor morale derivă din dispoziții exprese ale legii, este afirmat constant în practica judecătorească, în cauză fiind pusă doar problema de probațiune a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale.
Prejudiciul moral nu are conținut economic, nu poate fi evaluat în bani, iar probele materiale pentru stabilirea întinderii acestui prejudiciu sunt inexistente, instanța trebuind să aprecieze, în raport de consecințele suferite de reclamant, ce sumă globală se impune a-i fi plătită, folosind o serie de criterii cum ar fi importanța valorilor morale lezate, măsura în care li s-a adus atingere și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Prin derogare de la regula generala instituită în dreptul muncii, dovada prejudiciului moral suferit de salariat este în sarcina reclamantului.
Cererea privind daunele morale, admisibila în principiu, trebuie să-și găseasca suport în prejudiciul moral suferit de către reclamant pe planul aprecierii sociale a conduitei sale sau a priceperii profesionale, în legătură cu munca sa. Aceasta presupune însă, probațiunea existenței unui prejudiciu moral adus reclamantului, prejudiciu a cărui intindere, de o anumită gravitate, să fie probată sau prezumată și in legătură cu care reparația patrimonială să fie de natură a-l acoperi total sau parțial.
Așadar, acordarea unor daune morale este condiționată de producerea unui minimum de probe și de indicii din care să rezulte atât existența prejudiciului moral adus salariatului, cât și întinderea acestuia, întrucât nu se poate prezuma nici existența, nici întinderea prejudiciului personal nepatrimonial din însăși existența măsurilor întreprinse de către societatea pârâtă, în calitatea sa de angajator.
Astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa constantă a instanţelor judecătoreşti: „enumerarea unor drepturi fundamentale pretins încălcate fără indicarea modului în care li s-a adus atingere prin fapte ilicite culpabile, concrete şi probate nu poate conduce la antrenarea răspunderii angajatorului”.
Și Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reținut prin practica sa constantă în materie că „în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, este esenţial ca cel care pretinde daune morale să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate”.
Avocat Gherasim Andrei-Gheorghe
Titular Cabinet de Avocat ”Gherasim Andrei-Gheorghe” specializat litigii de muncă