Prin Decizia CCR nr. 117/2020 publicată în Mon. Of. nr. 365/07.05.2020, soluționând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 din Codul de procedură penală privitoare la suportarea cheltuielilor de judecată avansate de către stat, Curtea Constituțională a lămurit în ce constau aceste cheltuieli și cum se determină cuantumul acestora.
Dispozițiile art. 274 din Codul de procedură penală au următorul conținut:
”(1) În caz de renunţare la urmărirea penală, condamnare, amânare a aplicării pedepsei sau renunţare la aplicarea pedepsei, suspectul sau, după caz, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind avocaţii din oficiu şi interpreţii desemnaţi de organele judiciare, care rămân în sarcina statului.
(2) Când sunt mai mulţi suspecţi sau, după caz, inculpaţi, procurorul sau, după caz, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare. La stabilirea acestei părţi se ţine seama, pentru fiecare dintre suspecţi sau, după caz, inculpaţi, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare.
(3) Partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.„
Prin Decizia nr. 117/2020 Curtea a statuat că expresia „cheltuieli judiciare avansate de stat” din cuprinsul textului criticat semnifică toate sumele de bani cheltuite pe parcursul desfăşurării procesului penal, din bugetul de stat, respectiv din sumele de bani alocate în acest scop, conform art. 272 alin. (2) din Codul de procedură penală, din bugetul Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public sau al altor ministere de resort, în scopul suportării unor cheltuieli prilejuite de procedurile desfăşurate.
Aceste cheltuieli sunt prevăzute în cuprinsul art. 272 şi 273 din Codul de procedură penală. În acest sens, art. 272 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează ca făcând parte din categoria cheltuielilor judiciare sumele de bani necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal.
La acestea se adaugă, conform prevederilor art. 273 alin. (1) din Codul de procedură penală, sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretului, reprezentând restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor în faţa organelor judiciare. Referitor la acestea din urmă, art. 273 alin. (2) – (4) din Codul de procedură penală reglementează modul de stabilire a respectivelor sume, martorul, expertul şi interpretul care sunt salariaţi având dreptul la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu pricinuite de chemarea la organul de urmărire penală sau la instanţă. Pentru cazul în care persoanele anterior enumerate nu sunt salariate, aceleaşi dispoziţii legale prevăd că martorul, care are venit din muncă, este îndreptăţit să primească o compensare, iar expertul şi interpretul au dreptul la o retribuţie pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile şi în condiţiile prevăzute prin dispoziţii legale.
Curtea a mai reţinut că din sumele mai sus arătate urmează a fi scăzute, conform art. 274 alin. (2) din Codul de procedură penală, cheltuielile privind avocaţii din oficiu şi interpreţii desemnaţi de organele judiciare, care rămân în sarcina statului.
Curtea a mai constatat că stabilirea cuantumului cheltuielilor judiciare avansate de către stat ce urmează să fie suportate de către inculpat este de competenţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care soluţionează cauza în care au fost făcute respectivele cheltuieli. Organele judiciare au obligaţia să se pronunţe din oficiu asupra cheltuielilor judiciare avansate de către stat.
Astfel, potrivit art. 315 alin. (2) lit. f), art. 318 alin. (8) şi art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât prin ordonanţa de clasare, cât şi prin ordonanţa de renunţare la urmărire penală şi prin rechizitoriu, procurorul trebuie să se pronunţe cu privire la cheltuielile judiciare.
De asemenea, conform art. 398 şi 422 din Codul de procedură penală, instanţa de judecată, atât în primă instanţă, cât şi în apel, se pronunţă prin hotărârea prin care soluţionează latura penală a cauzei şi asupra cheltuielilor judiciare. În acest din urmă caz, regulile aplicabile în vederea stabilirii cheltuielilor judiciare sunt cele prevăzute la art. 272-276 din Codul de procedură penală, iar, conform art. 404 alin. (4) lit. e) din acelaşi cod, cheltuielile judiciare trebuie arătate în dispozitivul hotărârii.
Aşa fiind, instanţa de judecată nu este ţinută de cuantumul cheltuielilor judiciare şi de modalitatea repartizării acestora dispuse prin rechizitoriu. Dimpotrivă, aceasta are libertatea ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 272-276 din Codul de procedură penală şi, desigur, pe baza documentelor care atestă efectuarea respectivelor cheltuieli, să aprecieze cu privire la întinderea lor şi la modul în care ele se impun a fi suportate de către părţile procesului penal.
De altfel, spre deosebire de procuror, care, cu ocazia emiterii rechizitoriului se pronunţă doar cu privire la cheltuielile judiciare efectuate în cursul urmăririi penale, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere cheltuielile judiciare efectuate pe parcursul întregului proces penal, până la momentul pronunţării soluţiei.
Mai mult, împotriva hotărârii pronunţate potrivit art. 396 din Codul de procedură penală, oricare dintre persoanele prevăzute la art. 409 din Codul de procedură penală, inclusiv inculpatul nemulţumit de cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de către stat stabilite în sarcina sa, poate formula apel cu privire la aspectul analizat, astfel, cheltuielile judiciare dispuse conform art. 398 din Codul de procedură penală putând fi recalculate de către instanţa de control judiciar.”
Avocat Gherasim Andrei-Gheorghe