Infracțiunea de încăierare este prevăzută la art. 198 din Codul penal, având denumire marginală ”Încăierarea”:
”(1) Participarea la o încăierare între mai multe persoane se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia sau mai multor persoane şi nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările, se aplică tuturor pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, cu excepţia victimei, care răspunde potrivit alin. (1).
(3) Când prin fapta săvârşită în condiţiile alin. (2) s-a cauzat moartea unei persoane, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani, iar dacă s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
(4) Nu se pedepseşte cel care a fost prins în încăierare împotriva voinţei sale sau care a încercat să-i despartă pe alţii.”
”Infracţiunea de încăierare între mai multe persoane, denumită şi rix (din limba latină, rixa-vrajbă), constă în ciocnirea violentă şi spontană între mai multe persoane învrăjbite, desfăşurată în îmbulzeală şi cu o împletire de acţiuni de aşa fel încât este greu de stabilit aportul fiecăruia dintre persoanele prinse în încăierare.
Specificul acestei infracţiuni este dat de pluralitatea de subiecţi activi, privită ca o pluralitate naturală, în absenţa căreia nu poate fi pusă în discuţie infracţiunea de încăierare. Pluralitatea naturală poate fi însoţită de pluralitatea ocazională, astfel că participaţia penală sub forma instigării sau complicităţii la încăierare nu este exclusă.
Elementul material al infracţiunii este reprezentat exclusiv printr-o acţiune, respectiv de participare la o încăierare prin susţinerea activă a uneia dintre tabere (care presupune cel puţin câte două persoane în fiecare tabără).
Actele de violenţă (loviri, îmbrânciri, trântiri, ruperea hainelor etc.) sunt inerente faptei de încăierare şi urmarea imediată principală în cazul variantei-tip este aceeaşi cu cea de la infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 din Codul penal, respectiv fie cauzarea de suferinţe fizice, fie îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.
Rezultă că în varianta-tip încăierarea absoarbe infracţiunea de lovire sau alte violenţe. Există şi o urmare devenită secundară prin repoziţionarea infracţiunii între cele contra persoanei, respectiv o stare de pericol pentru liniştea şi ordinea publică.
Legătura de cauzalitate are ca specific faptul că – în situaţia în care nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările – se răsfrânge asupra tuturor celor ce participă la încăierare, fără a fi necesară stabilirea unei corespondenţe stricte între violenţe şi urmarea imediată principală. Aceasta, întrucât urmarea imediată principală nu mai ţine de specificul încăierării, ci apare ca o împrejurare care constituie o cauză de agravare a încăierării, cu atât mai mult cu cât cel care se angajează în încăierare îşi dă seama, deci prevede rezultatul imediat firesc şi posibilitatea unei eventuale vătămări corporale sau chiar moartea unuia dintre corixanţi.
Deşi nu urmăreşte, de regulă, un astfel de rezultat, făptuitorul acceptă întotdeauna eventualitatea producerii acestuia, atitudine care rezultă din chiar participarea voluntară la încăierare.
Cu alte cuvinte, temeiul obiectiv al răspunderii penale constă în fapta de încăierare la care a participat, iar temeiul subiectiv al răspunderii sale constă în praeterintenţie ca formă de vinovăţie care există atunci când rezultatul produs este mai grav decât cel urmărit sau acceptat de făptuitor.
În acest caz, pentru ca răspunderea penală a făptuitorului să poată fi stabilită în funcţie de rezultatul mai grav, va trebui să se constate existenţa intenţiei în raport cu rezultatul mai uşor urmărit sau acceptat (primum delictum) şi a culpei în raport cu rezultatul mai grav care s-a produs (majus delictum), de pildă în cazul infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, deoarece praeterintentia (intenţia depăşită) implică o formă a culpei care se grefează pe intenţie.
Nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia partea interesată nu se poate apăra şi că a fost încălcat principiul legalităţii pedepsei, întrucât, pe de o parte, aceasta a acceptat din momentul participării la încăierare posibilitatea producerii unor vătămări corporale şi, pe de altă parte, pedeapsa pentru fapta astfel reprezentată este prevăzută în tocmai textul legal criticat, interdicţiile legale din art. 198 alin. (2) coroborat cu alin. (1) din Codul penal fiind însoţite de sancţiuni ale căror limite nu sunt vagi. Aceasta nu înseamnă că persoana interesată nu poate însă propune administrarea de probe care să ducă la identificarea persoanei care a produs vătămarea corporală.”[1]
[1] Extras din Decizia CCR nr. 726/2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 198 alin. (2) din Codul penal.
Avocat Gherasim Andrei-Gheorghe
Titular Cabinet de Avocat ”Gherasim Andrei-Gheorghe”