I. Cadrul legal și principiile de bază
La nivel internațional și european există o serie de instrumente care stabilesc linii de acțiune în ceea ce privește protecția copiilor cu precădere în mediul online, printre care amintim: Directiva 2011/93/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile și de înlocuire a Deciziei-cadru 2004/68/JAI a Consiliului; Articolele 6 și 13 din Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului; Convenția de la Lanzarote; Convenția de la Istanbul; Ghid privind drepturile omului pentru utilizatorii de internet; Strategia Consiliului Europei privind guvernarea internetului; Convenția privind criminalitatea informatică; Recomandarea CM/Rec (2018)7 a Comitetului Miniștrilor statelor membre privind Orientările pentru respectarea, protejarea și realizarea drepturilor copilului în mediul digital; Strategia pentru Drepturile Copilului (2016-2021).
Mediul digital este extrem de complex și este supus unei evoluții rapide și modifică viața copiilor în multe moduri, ceea ce conduce la numeroase oportunități (precum educația, socializarea, exprimarea, jocul și incluziunea), dar și la riscuri semnificative pentru bunăstarea lor și îmbunătățirea drepturilor omului (riscuri de violență, exploatare și abuz și riscuri pentru siguranță și confidențialitate).
Fiecare copil, în calitate de titular al drepturilor individuale, ar trebui să-și poată exercita drepturile omului și libertățile fundamentale atât online, cât și offline. Drepturile incluse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului se aplică tuturor persoanelor, inclusiv copiilor și se aplică în mediul digital.
Drepturile copilului în mediul digital au fost identificate drept unul dintre cele cinci domenii prioritare pentru a garanta drepturile copilului în Strategia Consiliului Europei pentru drepturile copilului (2016-2021). La 4 iulie 2018, Comitetul Miniștrilor a adoptat o recomandare privind orientările pentru respectarea, protejarea și îndeplinirea drepturilor copilului în mediul digital [2018 (7)].
În mediul digital există câteva principii care trebuie luate în considerare:
1. interesul superior al copilului – în toate acțiunile cu privire la copiii din mediul digital, interesul superior al copilului este primul aspect care trebuie luat în considerare. Adesea, acest lucru va necesita echilibrarea și, acolo unde este posibil, concilierea dreptului copilului la protecție cu alte drepturi, în special dreptul la libertatea de exprimare și informație (de exemplu, filtrele de internet pot împiedica confruntarea copiilor cu conținut dăunător, dar pot, de asemenea, să interfereze și cu dreptul copilului de a primi informații);
2. capacitatea cognitivă a copiilor– părțile interesate (statul, instituțiile și autoritățile, părinții, societatea civilă, etc.) ar trebui să recunoască capacitățile în perpetuă evoluție ale copiilor și să se asigure că politicile și practicile sunt adoptate pentru a răspunde nevoilor respective în raport cu mediul digital;
3. toate drepturile în mediul digital trebuie să fie acordate fără discriminare – pot fi necesare măsuri targetate pentru copiii aflați în situații vulnerabile, deoarece mediul digital are potențialul de a crește vulnerabilitatea acestor categorii deja expuse;
4. dreptul fiecărui copil de a-și expune părerea și de a fi ascultat– copiii trebuie să aibă dreptul de a se exprima liber, inclusiv prin intermediul tehnologiilor informaționale și de comunicare, iar opiniilor acestora trebuie să li se acorde o pondere cuvenită în conformitate cu vârsta și maturitatea lor;
5. statele au obligația principală de a respecta, proteja și îndeplini drepturile fiecărui copil din jurisdicția lor și trebuie să angajeze toate părțile interesate relevante în acest proces (părinți, tutori legali, instituții publice, sisteme de educație și protecție și îngrijire a copilului etc.).
II. Restricții privind dreptul copilului la libertatea de exprimare în mediul digital
Restricțiile digitale se pot regăsi în numeroase forme, însă principalele categorii sunt:
a. mecanisme de filtrare sau blocare a internetului (în școli, biblioteci etc.);
b. eliminarea conținutului (imagini, videoclipuri sau text) postat de un copil pe o platformă de servicii online;
c. politici sau standarde privind discursurile de incitare la ură sau încălcări ale proprietății intelectuale pe platforme.
Restricțiile trebuie să respecte convențiile și standardele internaționale și europene privind drepturile omului și să țină seama de capacitățile în evoluție ale copiilor. Două condiții cumulative esențiale trebuie îndeplinite: copiii trebuie să fie conștienți de restricții și, de asemenea, trebuie să aibă la dispoziție un remediu pentru a aborda restricțiile care sunt considerate nelegitime de aceștia (de exemplu, trebuie să aibă posibilitatea de a depune o plângere cu privire la eliminarea nejustificată a unei fotografii, text, video sau să conteste într-un mod eficient măsura).
Mediul digital are un potențial considerabil de a susține realizarea dreptului copiilor la libertatea de exprimare, inclusiv de a căuta, primi și distribui informații și idei din domenii diferite (prin conturi de social media, bloguri, platforme de partajare video-vlogging, etc.).
III. Combaterea riscurilor de exploatare și abuzuri sexuale online privind copiii
Articolul 25 din Directiva 2011/93/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile și de înlocuire a Deciziei-cadru 2004/68/JAI a Consiliului conține o serie de Măsuri împotriva paginilor de Internet care conțin sau difuzează pornografie infantilă
(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura eliminarea promptă a paginilor de Internet care conțin sau difuzează pornografie infantilă găzduite pe teritoriul lor și pentru a depune eforturi pentru a obține eliminarea unor astfel de pagini găzduite în afara teritoriului lor.
(2) Statele membre pot lua măsuri de blocare a accesului utilizatorilor de Internet de pe teritoriile lor la paginile de Internet care conțin sau difuzează pornografie infantilă. Aceste măsuri trebuie să fie instituite prin proceduri transparente și să ofere garanții corespunzătoare, în special pentru a asigura faptul că restricția se limitează la ceea ce este necesar și proporțional și că utilizatorii sunt informați asupra motivelor restricției. Aceste garanții includ, de asemenea, posibilitatea recurgerii la o cale de atac în instanță.
Totuși, copiii nu trebuie să fie supuși unor interferențe arbitrare sau ilegale cu mediul digital. Măsurile care pot restricționa dreptul copiilor la viața privată trebuie să fie efectuate în conformitate cu legea, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică și să fie proporționale cu scopul legitim urmărit. De aceea, chiar dacă statele pot lua o serie de măsuri prin care să restricționeze accesul utilizatorilor la anumit conținut online, de la caz la caz se va observa, printr-o analiză atentă, dacă restricțiile întrunesc condițiile prevăzute de lege.
Cauza CEDO Cengiz și alții împotriva Turciei din anul 2015 este un excelent exemplu în acest sens.În această cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 10 (libertatea de exprimare) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cazul a vizat blocarea accesului la YouTube, un site web care permite utilizatorilor să trimită, să vizualizeze și distribuie videoclipuri.
Curtea a constatat în special că solicitanții, toți academicieni din diferite universități, au fost împiedicați să acceseze YouTube pe o perioadă îndelungată de timp și că, în calitate de utilizatori activi și având în vedere circumstanțele cazului, ar putea susține în mod legitim că ordinul de blocare în cauză le-a afectat dreptul de a primi și de a transmite informații și idei. De asemenea, Curtea a observat că YouTube era o singură platformă care permitea informații de interes specific, în special pe probleme politice și sociale, care urmează să fie difuzat și să apară jurnalismul cetățean.
De asemenea, Curtea a constatat că nu există nicio dispoziție în lege care să permită instanțelor naționale să impună un ordin de blocare generală pe accesul la internet și, în cazul de față, pe YouTube, din cauza conținutului său.
Cu toate acestea, nu poate fi contestat faptul că internetul este un mediu propice care a fost folosit din ce în ce mai mult în scopurile de exploatare sexuală și abuzuri asupra copiilor, de exemplu pentru tranzacționarea materialelor de pornografie infantilă.
Convenția de la Lanzarote impune statelor să incrimineze în mod explicit acest tip de acte. Conform articolului 20 din Convenția Lanzarote, conduita care trebuie incriminată poate consta în: producerea de pornografie infantilă; oferirea sau punerea la dispoziție a pornografiei pentru copii; distribuirea sau transmiterea pornografiei infantile; procurarea de pornografie infantilă pentru sine sau pentru o altă persoană; posesie de pornografie infantilă; obținerea în cunoștință de cauză a accesului, prin tehnologia informației și comunicațiilor, la pornografia infantilă.
Conform articolului 23 din Convenția Lanzarote, propunerea intenționată, prin intermediul tehnologiilor informaționale și de comunicare, a unui adult de a întâlni un copil care nu a împlinit vârsta consimțământului sexual, în scopul angajării în activități sexuale cu copilul sau pentru a produce pornografie, dacă propunerea a fost urmată de fapte materiale care conduc la o asemenea întâlnire, va fi incriminată și sancționată în legislația fiecărui stat.
IV. Scurte considerații privind infracțiunile prevăzute în legislația română ce vizează protecția copiilor în mediul digital
CAPITOLUL VIII intitulat Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale din Codul penal constituie cadrul legal în România prin care au fost incriminate și sancționate o serie de conduite cu impact negativ inclusiv asupra copiilor (art. 219: Agresiunea sexuală, art. 220: Actul sexual cu un minor, art. 221: Coruperea sexuală a minorilor).
În special art. 222 din Codul penal: Racolarea minorilor în scopuri sexuale conține o incriminare care a apărut în urma creşterii accentuate a fenomenului de abuz sexual asupra minorilor (indiferent dacă fapta este ulterior încadrată ca infracțiune de viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor sau corupere sexuală a minorilor) ca urmare a întâlnirii copiilor cu adulţi pe care i-au contactat sau de care au fost contactați în mediul digital. Această infracţiune nu are corespondent în Codul penal anterior tocmai din cauza fenomenului de noutate. În plus, introducerea infracțiunii în legislația românească are rațiunea îndeplinirii obligaţiei asumate prin Convenţia de la Lanzarote (art. 23).
Potrivit art. 222 din Codul penal: – ”Fapta persoanei majore de a-i propune unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să se întâlnească, în scopul comiterii unui act dintre cele prevăzute în art. 220 sau art. 221, inclusiv atunci când propunerea a fost făcută prin mijloacele de transmitere la distanţă, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.”
Racolarea minorilor se poate înfăptui prin discuții succesive cu minorul, împrietenirea cu acesta, adesea prin pretinderea majorului că ar fi şi acesta tot un minor, atragerea minorului în discuţii de natură intimă şi activități prin care minorul este din ce în ce mai expus la materiale cu conținut sexual. Minorul poate fi cooptat inclusiv în producerea de materiale pornografice cu minori prin trimiterea sau surprinderea de fotografii compromiţătoare ale minorului utilizându-se tehnologii digitale.
Articolul 222 din Codul penal conține, în structura incriminării, referirea la vârsta minorului care poate îndeplini criteriile pentru a fi persoană vătămată, anume minorul care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Constatăm astfel că, cel puțin din punct de vedere al legii penale, vârsta consimțământului sexual este de 13 ani în România.
V. Scurte considerații privind protecția copiilor din perspectiva GDPR
Preambulul 38 din GDPR stabilește că toți copiii merită o protecție specifică atunci când datele lor cu caracter personal sunt folosite în scopuri de marketing, deoarece aceștia ar putea să fie mai puțin conștienți de riscurile, consecințele, garanțiile și măsurile de protecție în cauză. Tot în preambului nr. 38 suntem informați că:
”(…) Această protecţie specifică ar trebui să se aplice în special utilizării datelor cu caracter personal ale copiilor în scopuri de marketing sau pentru crearea de profiluri de personalitate sau de utilizator şi la colectarea datelor cu caracter personal privind copiii în momentul utilizării serviciilor oferite direct copiilor.’’
În preambulul 58 din GDPR sunt prevăzute sarcini suplimentare în sarcina operatorilor/persoanelor împuternicite, tot în considerarea protecției specifice care trebuie asigurată copiilor, prin impunerea obligației de a comunica și oferi informații într-un limbaj accesibil copiilor:
”Întrucât copii necesită o protecţie specifică, orice informaţii şi orice comunicare, în cazul în care prelucrarea vizează un copil, ar trebui să fie exprimate într-un limbaj simplu şi clar, astfel încât copilul să îl poată înţelege cu uşurinţă.’’
Potrivit art. 8 din GDPR:
”Condiţii aplicabile în ceea ce priveşte consimţământul copiilor în legătură cu serviciile societăţii informaţionale:
(1) În cazul în care se aplică articolul 6 alineatul (1) litera (a), în ceea ce priveşte oferirea de servicii ale societăţii informaţionale în mod direct unui copil, prelucrarea datelor cu caracter personal ale unui copil este legală dacă copilul are cel puţin vârsta de 16 ani.Dacă copilul are sub vârsta de 16 ani, respectiva prelucrare este legală numai dacă şi în măsura în care consimţământul respectiv este acordat sau autorizat de titularul răspunderii părinteşti asupra copilului. Statele membre pot prevedea prin lege o vârstă inferioară în aceste scopuri, cu condiţia ca acea vârstă inferioară să nu fie mai mică de 13 ani.
(2) Operatorul depune toate eforturile rezonabile pentru a verifica în astfel de cazuri că titularul răspunderii părinteşti a acordat sau a autorizat consimţământul, ţinând seama de tehnologiile disponibile.
(3) Alineatul (1) nu afectează dreptul general al contractelor aplicabil în statele membre, cum ar fi normele privind valabilitatea, încheierea sau efectele unui contract în legătură cu un copil.’’
Observăm că, din perspectiva GDPR, vârsta consimțământului la copii este de 16 ani. În cazul în care copiii vor să utilizeze servicii on-line (indiferent că le folosesc pentru a se conecta la rețele de socializare, pentru a descărca muzică sau jocuri), regula este că ei vor avea nevoie de aprobarea părintelui sau a tutorelui legal, întrucât aceste servicii prelucreazăă datele personale ale copiilor. De îndată ce copilul atinge vârsta de 16 ani, copilul nu va mai avea nevoie de consimțământul parental sau al tutorelui.
Cu toate acestea, pentru copiii care nu au atins vârsta de 16 ani, controalele instituite de operatori pentru verificarea consimțământului parental trebuie să fie eficiente, de exemplu prin trimiterea unui mesaj de verificare pe adresa de e-mail a părintelui deoarece operatorul trebuie să poată dovedi că a depus toate eforturile rezonabile și, implicit, că a implementat toate măsurile organizatorice și de securitate raportat la tehnologiile existente.
Avocat Gherasim Andrei-Gheorghe