I. Violența împotriva femeilor
Violența împotriva femeilor este înțeleasă ca o încălcare a drepturilor omului și o formă de discriminare împotriva femeilor și constă în actele de violență bazată pe gen care provoacă sau pot provoca vătămări sau suferințe fizice, sexuale, psihologice sau economice pentru femei, inclusiv amenințări cu astfel de acte, constrângeri sau privare arbitrară de libertate, indiferent dacă actele apar în viața publică sau privată (art. 3 din Convenția Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenței împotriva femeilor şi a violenței domestice de la Istanbul).
Violența împotriva femeilor își are rădăcinile în relațiile de putere inegale între femei și bărbați și în structurile sociale și culturale care duc la statutul de subordonare al femeilor atât în sfera privată, cât și în cea publică. Prejudecățile, obiceiurile, tradițiile sau alte practici bazate pe noțiunea eronată potrivit căreia femeile sunt inferioare sau pe stereotipurile de rol de gen, servesc la perpetuarea violenței împotriva femeilor, întrucât motivul principal din spatele violenței este sexul victimei.
Jurisprudența la nivel european a subliniat, de asemenea, că orice măsură luată pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor trebuie să promoveze egalitatea între femei și bărbați și că doar o egalitate substanțială va preveni o astfel de violență în viitor.
Diferitele manifestări ale violenței împotriva femeilor reglementate de Convenția de la Istanbul (România a semnat Convenția de la Istanbul în iunie 2014 și a ratificat-o în anul 2016, Convenția intrând în vigoare în septembrie 2016) sunt: violență psihologică, impunere, violență fizică, violență sexuală, căsătorie forțată, mutilare genitală feminină, avort forțat și hărțuirea sexuală.
II. Violența domestică
Violența domestică se referă la toate actele de violență fizică, sexuală, psihologică sau economică, care afectează femeile în mod disproporționat, dar nu numai femeile. Termenul acoperă violența partenerului intim între soții sau partenerii actuali sau foști, precum și violența intergenerațională, de exemplu între părinți și copiii lor. Violența domestică este una dintre cele mai grave și omniprezente forme de violență.
Deși termenul „domestic” poate părea să limiteze aplicarea sa la actele care au loc într-o gospodărie, este recunoscut faptul că violența apare adesea între partenerii intimi, cuplurile care se întâlnesc și care nu locuiesc neapărat împreună. Prin urmare, nu este necesară o reședință comună pentru ca violența domestică să se manifeste.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a jucat un rol important în conturarea și întărirea cadrului internațional privind violența care afectează femeile. Jurisprudența Curții ilustrează diferite modalități prin care statele membre ale Consiliului Europei nu au reușit să prevină, să investigheze/cerceteze și să sancționeze cu atenție actele de violență care afectează femeile și violența domestică.
Având în vedere articolele din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, obligațiile statului în legătură cu violența asupra femeilor provin din drepturi precum:
1. dreptul la viață (articolul 2);
2. interzicerea torturii (articolul 3);
3. dreptul la respectarea vieții private și de familie (art. 8);
4. interzicerea discriminării (articolul 14).
III. Cauze de impact din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
A. În cauza Opuz contra Turciei din 2009, Curtea a apreciat că violența în familie este o formă de violență bazată pe gen și constituie o formă de discriminare, Turcia nereușind să instituie și să implementeze un sistem pentru pedepsirea violenței domestice și protejarea victimelor.
În cauză, reclamanta a susținut că autoritățile turce nu au reușit să protejeze dreptul la viață al mamei sale, care a fost ucisă de soțul reclamantei.
Cu o singură excepție, nu a fost începută nicio urmărire de natură penală împotriva soțului pe motiv că ambele femei și-au retras plângerile, în ciuda explicațiilor pe care le-au dat ulterior, anume că soțul le-a hărțuit în acest sens, amenințându-le cu uciderea lor.
Curtea a constatat că există o încălcare a articolului 2 din Convenția CEDO (dreptul la viață) cu privire la mama reclamantei, a articolului 3 din Convenție (interzicerea tratamentului inuman sau degradant), dar și o încălcare a articolului 14 din Convenție (interzicerea discriminării), coroborat cu articolele 2 și 3.
Pentru prima dată într-un caz de violență în familie, Curtea a statuat că violența bazată pe gen constituie o formă de discriminare deoarece afectează în special femeile și femeile nu au fost protejate de lege în condiții de egalitate cu bărbații.
Întrucât autoritățile naționale au renunțat la proceduri pentru a evita să intervină în ceea ce ei considerau că este o „problemă de familie”, fără a lua în considerare motivele din spatele retragerii plângerii reclamantei, Curtea a mai observat că, într-un caz de violență în familie, drepturile făptuitorului nu puteau înlocui dreptul victimei la viață și integritatea fizică și mentală. În mod similar, Convenția de la Istanbul, la articolul 55, prevede că investigațiile sau urmărirea penală a infracțiunilor legate de violența împotriva femeilor nu ar trebui să depindă în totalitate de raportul sau plângerea depusă de o victimă.
II. Cauza Eremia și alții contra Republicii Moldova din 2013, a vizat plângerea reclamanților față de lipsa măsurilor luate de autoritățile moldovenești raportat la comportamentul violent și abuziv al soțului și tatălui lor, un ofițer de poliție.
Reclamanta și cele două fiice ale acesteia s-au plâns de eșecul autorităților moldovenești de a le proteja de tatăl și soțul violent. Ofițerul de poliție ajungea adesea în stare de ebrietate acasă și o lovea pe reclamantă în prezența celor două fiice ale lor, adolescente. Drept urmare, bunăstarea psihologică a celor două fete a fost afectată în mod negativ.
Curtea a considerat că a existat o încălcare a articolului 3 CEDO cu privire la mamă, deoarece, în ciuda cunoștințelor și a probelor suficiente ale abuzului, autoritățile nu au luat măsuri eficiente, chiar dacă soțul reprezenta un risc semnificativ pentru soția sa și pentru cele două fiice.
Mai mult, incapabilitatea autorităților de aproteja femeile împotriva violenței domestice a încălcat dreptul reclamantei de a fi protejată în mod egal de lege. Deoarece erau conștiente de violența repetată din partea soțului, conduita autorităților este de condamnat din cauză că a reflectat o atitudine discriminatorie față de reclamant în calitate de femeie. Curtea a reamintit că a constatat deja că neîndeplinirea de către stat a obligaţiei de a proteja femeile împotriva violenţei domestice le încalcă dreptul acestora la o protecţie egală în faţa legii şi că nu e necesar ca acest lucru să se producă intenţionat.
Prin urmare, Curtea a reținut, de asemenea, că a fost încălcat articolul 14 din Convenție (interdicția discriminării) coroborat cu articolul 3 din Convenție (interdicția torturii). În ceea ce privește cele două fiice, Curtea a constatat o ingerință în drepturile lor în temeiul articolului 8 din Convenție.
IV. Violența domestică în România
Legea 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată, reprezintă cadrul legal care definește termenii specifici violenței domestice, precum și soluțiile pe care victimele acestei forme de violență le au la dispoziție.
Articolul 3 din ante-menționata lege definește violenţa domestică precum ”orice inacţiune sau acţiune intenţionată de violenţă fizică, sexuală, psihologică, economică, socială sau spirituală care se produce în mediul familial sau domestic ori între soţi sau foşti soţi, precum şi între actuali sau foşti parteneri, indiferent dacă agresorul locuieşte sau a locuit împreună cu victima.”
Potrivit art. 23 din Legea nr. 217/2003, victimele violenței domestice pot solicita instanței emiterea unui ordin de protecție:
(1) Persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri – obligaţii sau interdicţii:
a) evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate;
b) reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor, în locuinţa familiei;
c) limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima;
c1) cazarea/plasarea victimei, cu acordul acesteia, şi, după caz, a copiilor, într-un centru de asistenţă dintre cele prevăzute la art. 17;
d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de membrii familiei acesteia, astfel cum sunt definiţi potrivit prevederilor art. 5, ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate;
e) interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic;
e1) obligarea agresorului de a purta permanent un sistem electronic de supraveghere;
f)interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima;
g) obligareaagresorului de a preda poliţiei armele deţinute;
h) încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora.
Fiecare dintre aceste măsuri sau mai multe vor fi luate în funcție de specificul cazului. Durata măsurilor va fi stabilită de judecător și nu va putea depăși 6 luni de la data emiterii ordinului. Pentru a facilita accesul victimelor la obținerea unui ordin de protecție, cererea pentru obținerea unui ordin de protecție este scutită de taxă de timbru judiciar și poate fi introdusă de o categorie largă de persoane: de victimă, de reprezentantul legal, de procuror, de reprezentantul autorităţii sau structurii competente, la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, cu atribuţii în materia protecţiei victimelor violenţei domestic sau de reprezentantul oricăruia dintre furnizorii de servicii sociale în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei domestice, acreditaţi conform legii, cu acordul victimei.
Spre deosebire de ordinul de protecție reglementat prin dispozițiile art. 23 și emis de către instanță, ordinul de protecție provizoriu este reglementat prin art. 221 din Legea 217/2003 și se emite de către ”poliţiştii care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, constată că există un risc iminent ca viaţa, integritatea fizică ori libertatea unei persoane să fie pusă în pericol printr-un act de violenţă domestic(…)’’. Una din diferențele esențiale este aceea că, spre deosebire de ordinul de protecție emis de instanță, ordinul de protecție provizoriu este emis pentru o perioadă de 5 zile, conținând una ori mai multe măsuri de protecţie, măsuri care ar trebui să fie apte să contribuie la diminuarea riscului iminent.
Însă, conform art. 221 alin. (5) în cazul în care, ”ca urmare a evaluării situaţiei de fapt, se constată că nu sunt întrunite condiţiile pentru emiterea ordinului de protecţie provizoriu, prevăzute la alin. (1), poliţiştii au obligaţia de a informa persoanele care susţin că sunt victime ale violenţei domestice cu privire la posibilitatea formulării unei cereri pentru emiterea unui ordin de protecţie potrivit prevederilor art. 23 şi de a pune la dispoziţia acestora formularul de cerere prevăzut la art. 26.’’ Din interpretarea acestei dispoziții de lege observăm că organele de poliție dispun de o marjă de apreciere a probelor în sensul de a-și forma opinia că persoana se află într-adevăr într-un pericol iminent.
Avocat Gherasim Andrei-Gheorghe