În situația anulării unei decizii de concediere, în funcție de solicitarea salariatului reclamant, instanța de judecată poate, în temeiul art. 80 alin. (2) din Codul muncii, să dispună și repunerea părților în situația anterioară emiterii actului de concediere, respectiv reintegrarea salariatul pe postul și funcția ocupată anterior concedierii nelegale.
Această reintegrare trebuie să fie efectivă și reală, ci nu scriptic, prin emiterea unei decizii pur formale, sens în care redăm mai jos în extras și hotărârea instanței de judecată:
”(…) din succesiunea derulării evenimentelor în ceea ce-l priveşte pe intimatul-reclamant, rezultă că a fost anulată decizia de concediere nr. 150/26.06.2013 emisă anterior de angajaator, de către Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia civilă nr. 3107/19.05.2017, iar prin decizia nr. 96/11.08.2017 a fost dispusa reintegrarea acestuia de către angajator începând cu data de 11.08.2017.
Ulterior, la data de 17.08.2017 a fost emisă decizia de încetare a contractului de muncă. Aşadar, perioada foarte scurtă de timp scursă nu justifică incidenţa situaţiei expuse de către angajator în noua decizie, ce face obiectul dosarului de faţă.
Din analiza conţinutului deciziei prin care s-a dispus încetarea contractului de muncă al intimatului-reclamant reiese că intimata hotărâse deja încetarea contractului individual de muncă al acestuia, încă înainte de a-l reintegra în muncă, dată fiind derularea faptelor, expusă anterior. Astfel, H…………. nr. 305/18.12.2013 fusese emisă la data derulării procedurii judiciare cu privire la prima decizie de concediere, nefiind însă în nici un moment invocată de către angajator, ca aspect ce ar fi putut împiedica reintegrarea efectivă a intimatului-reclamant.
În aceste condiţii, este evident că prin emiterea deciziei de reintegrare nr. 96/11.08.2017, apelanta nu a făcut altceva decât să realizeze o punere în executare strict formală, lipsită de substanţă, a hotărârii judecătoreşti definitive menţionată în cuprinsul acestui act. Acest caracter pur formal al executării respectivei hotărâri este confirmat de împrejurarea că după câteva zile de la această decizie s-a dispus şi emiterea deciziei de încetare a contractului de muncă pentru intimatul-reclamant.
Însă, date fiind dispoziţiile art. 80 alin. 2 din Codul muncii, intimatul avea dreptul de a fi reintegrat în mod efectiv în muncă (în funcţia şi pe postul deţinute anterior), iar nu doar în maniera în care a realizat-o apelanta (scriptic, prin emiterea unei decizii strict formale).
Aşadar, apelanta-angajatoare a încălcat substanţa dreptului salariatului de a fi reintegrat efectiv în muncă şi, în acelaşi timp, a adus atingere puterii executorii a hotărârilor judecătoreşti (art. 433 Cod Procedură Civilă) şi forţei obligatorii a acestora (art. 435 alin. 1 Cod Procedură Civilă).
A pune in executare o hotărâre judecătorească prin care s-a dispus reintegrarea unui angajat pe postul şi funcţia deţinute anterior emiterii unei decizii de concediere anulată de instanţa de judecată înseamnă a relua efectiv raporturile de muncă dintre părţi, adică angajatului trebuie să i se dea posibilitatea reală de a presta muncă pentru angajator pe postul şi funcţia deţinute anterior concedierii şi de a fi remunerat pentru munca prestată.
Aceleaşi fapte ale angajatorului demonstrează că decizia de încetare a celor raporturilor de muncă nu respectă cerinţele impuse prin dispoziţiile art. 65 alin. 2 din Codul Muncii, potrivit cu care „desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”.
Nu există o asemenea cauză (reală şi serioasă) atunci când angajatorul trebuie să se conformeze unei hotărâri judecătoreşti definitive de reintegrare în muncă a salariatului, hotărâre pe care o execută strict formal (în scripte), iar după o perioadă extrem de scurtă de timp dispune încetarea contractului individual de muncă al acestuia, invocând o dispoziţie a Consiliului G_ al M_ Bucureşti în vigoare încă din anul 2013, act pe care apelanta l-a ignorat pe tot parcursul litigiului desfăşurat anterior între părţi şi pe care a înţeles să-l invoce la scurt timp după reintegrarea scriptică a intimatului-reclamant în funcţia şi postul deţinute anterior concedierii.
Nu poate fi reţinută ca argument nici incidenţa directă în cauză a dispoziţiilor OUG nr. 77/2013 ( ”La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se desfiinţează posturile vacante la: b) instituţiile şi autorităţile publice aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea Guvernului ori a ministerelor, indifferent de modul de finanţare”) , atât timp cât aceasta nu nominalizează expres postul deţinut de către intimatul-reclamant, fiind o normă generală ce urma a fi aplicată în concret de fiecare instituţie publică.
De asemenea, nu poate fi considerat “post vacant” în înţelesul OUG nr. 77/2013 cel deţinut de către intimatul-reclamant, atât timp cât s-a dispus în mod definitiv reintegrarea acestuia prin decizia civilă nr. 3107/19.05.2017 a Curţii de Apel Bucureşti. Invocarea de către apelantă a acestui argument denotă, practic, susţinerea propriei culpe a acesteia, din moment ce decizia de concediere nr. 150/26.06.2013 a fost anulată în mod definitiv de către o instanţă judecătorească, astfel încât postul desfiinţat nu putea fi calificat drept “vacant” .”
(Decizia civilă nr. 3582 din 21.09.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale)
Avocat Gherasim Andrei-Gheorghe
Titular Cabinet de Avocat ”Gherasim Andrei-Gheorghe” – specializat litigii de muncă și asigurări sociale