Potrivit dispozițiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, ”dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.”
Alin. (2) al aceluiași articol statuează că ”dacă noua încadrare juridică vizează o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanţa de judecată cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere prealabilă. În situaţia în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanţa continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal.”
”Încadrarea juridică a faptei înseamnă stabilirea textului de lege care o prevede şi o sancţionează şi caracterizarea ei ca infracţiune potrivit acestui text. Ea presupune stabilirea textului de lege care prevede infracţiunea în varianta tip sau, dacă este cazul, într-o variantă agravată sau calificată ori într-o variantă mai puţin gravă în comparaţie cu cea tipică.
Dacă fapta constituie tentativă, încadrarea juridică implică stabilirea atât a textului de lege care prevede infracţiunea şi pedeapsa aplicabilă, cât şi a textului care prevede pedepsirea tentativei acelei infracţiuni.
În caz de participaţie, încadrarea juridică presupune, pe lângă stabilirea textului incriminator al faptei, şi determinarea contribuţiei fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii, precum şi stabilirea textului de lege care prevede şi sancţionează acea contribuţie.
În fine, în caz de pluralitate de infracţiuni sau de acte de executare, încadrarea juridică presupune stabilirea în plus a faptului dacă această pluralitate constituie concurs de infracţiuni, recidivă, pluralitate intermediară sau infracţiune continuată. De asemenea, încadrarea juridică implică stabilirea dispoziţiilor legale incidente.”[1]
Este esenţial de reţinut că în cazul schimbării încadrării juridice se reține aceeași faptă prevăzută în actul de sesizare al instanței de judecată, modificându-se efectiv doar încadrarea juridică în drept a acesteia. Schimbarea încadrării juridice poate fi determinată de forma de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta penală, consecințele acesteia, valoarea socială lezată sau împrejurările în care a fost săvârșită.
În măsura în care se constată în cursul judecății că schimbarea încadrării juridice ar presupune o modificare a faptei în sine (ca element material), ex. prin alte acte materiale din conținutul constitutiv al infracțiunii complexe sau continuate, pentru care este necesară o extindere a acțiunii penale sau a procesului penal, o astfel de măsură nu poate fi dispusă.
După cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2006, dată în recurs în interesul legii, schimbarea încadrării juridice nu aduce o modificare a limitelor învestirii instanţei prin rechizitoriu şi nu duce la incompatibilitatea instanţei, chiar dacă este dispusă înainte de rămânerea în pronunţare.
În hotărârea pronunţată în Cauza Adrian Constantin c. României[2] s-a reținut că prin Rechizitoriul din 24 aprilie 2000 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila, reclamantul a fost trimis în judecată pentru abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată. Era acuzat că ar fi transferat suma de 15.000 de dolari către o societate canadiană în baza unui contract încheiat între societatea administrată de către reclamant din România și societatea canadiană, fără ca acest contract să fie definitiv. Tribunalul Brăila l-a achitat pe inculpat, soluția fiind menținută în apel.
Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârile anterioare, apreciind că sumele au fost într-adevăr transferate în mod ilegal. În deliberări, Curtea Supremă a apreciat că nu a existat vinovăție sub forma intenției din partea reclamantului, că acesta a făcut numai o interpretare eronată a documentelor trimise de către Fondul Proprietății de Stat. În consecință, a decis să schimbe încadrarea juridică în infracțiunea prevăzută de art. 249 C.pen. – neglijența în serviciu. În consecință, l-a condamnat pe reclamant la 1 an de închisoare cu suspendare și la plata sumei de 15.000 de dolari societății C. și a cheltuielilor de judecată de 4 milioane de lei.
Analizând dacă procedura a fost echitabilă, Curtea Europeană a reamintit că echitatea unei proceduri se apreciază luând în considerare ansamblul acesteia.
Dispozițiile paragrafului 3 din art. 6 demonstrează necesitatea de a avea o grijă deosebită în notificarea acuzației persoanei interesate. Actul de acuzare joacă un rol determinant în cadrul urmăririi penale: având în vedere semnificația sa, persoana vizată este oficial informată în scris de temeiul juridic și factual al infracțiunilor care îi sunt imputate. Art. 6 par. 3 recunoaște acuzatului dreptul de a fi informat nu numai asupra cauzei, adică a faptelor materiale care îi sunt imputate și pe care se fundamentează acuzația, ci și a calificării juridice care a fost dată acestor fapte într-o manieră detaliată.
Importanța acestei dispoziții trebuie să fie apreciată mai ales împreună cu un drept mai general, acela al procesului echitabil care este garantat de către paragraful 1 al art. 6 din Convenție.
S-a reținut că în materie penală, o informare precisă și completă în privinţa acuzațiilor aduse împotriva inculpatului și, prin urmare, calificarea juridică pe care jurisdicția ar putea să o rețină împotriva lui, este o condiție esențială a unei proceduri echitabile.
Dispozițiile art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţie nu impun o formă particulară privind maniera în care acuzatul trebuie să fie notificat cu privire la natura și cauza acuzației ce-i este adusă.
În concluzie, s-a reținut că există o legătură între textele lit. a) și b) ale art. 6 par. 3 și dreptul de a fi informat despre natura și cauza acuzației, care trebuie privite în lumina dreptului acuzatului de a-și pregăti propria apărare.
Cu privire la prima parte a plângerii reclamantului, prin Decizia nr. 1778 din 14 martie 2005 Curtea Supremă a reamintit jurisprudența sa constantă în materia aprecierii probelor și a aspectelor de fapt, statuând că acestea cad în competența jurisdicțiilor interne, mai puțin în cazul în care erorile în aprecierea probelor și a aspectelor de fapt ar aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale garantate de Convenție. În speță, Curtea a apreciat că evaluarea dată faptelor de către instanța supremă nu este de natură a atrage o încălcare a art. 6 par. 1 al Convenției.
Sub cel de-al doilea aspect al plângerii, Curtea nu a contestat dreptul pe care Curtea Supremă de Justiție îl avea în temeiul art. 334 C.pr.pen., de a schimba încadrarea juridică cu care fusese sesizată. Totuşi, trebuie observat că acest drept era însoțit de garanții procedurale în favoarea inculpatului. Potrivit dreptului intern, tribunalul care apreciază că încadrarea juridică dată faptelor prin actul de trimitere în judecată trebuie să fie schimbată, trebuie să invite părțile din proces să-și prezinte observațiile cu privire la acest subiect și să indice inculpatului faptul că are dreptul să ceară lăsarea la urmă a cauzei sau chiar să ceară acordarea unui termen pentru a-și putea pregăti apărarea.
În speță, însă, numai după ce a intrat în deliberări – deci după închiderea dezbaterilor -, Curtea Supremă a procedat la schimbarea încadrării juridice. Astfel, este evident că era mult prea târziu pentru exercitarea dreptului la apărare.
Curtea a mai observat că pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată era necesară forma de vinovăție a intenției. Or, pentru infracțiunea reținută ulterior, cea de neglijență în serviciu, era suficientă culpa. Curtea a notat că forma vinovăției cu care a acționat reclamantul nu a fost dezbătută niciodată de părțile implicate; prin urmare, schimbarea încadrării juridice realizată de către Curtea Supremă de Justiție poate fi percepută ca fiind o surpriză pentru reclamant.
Curtea a respins argumentul Guvernului potrivit căruia eventuala încălcare a dreptului la apărare a reclamantului a fost estompată pentru că schimbarea încadrării juridice a vizat numai forma vinovăției. Curtea a mai subliniat că nu trebuie să aprecieze mijloacele pe care reclamantul le-ar fi folosit dacă ar fi avut posibilitatea să dezbată schimbarea încadrării juridice. Ea a remarcat simplul fapt că este plauzibil de susținut că aceste mijloace ar fi fost diferite celor folosite pentru contestarea încadrării inițiale.
Curtea a respins și argumentul Guvernului potrivit căruia schimbarea încadrării juridice realizată de către Curtea Supremă de Justiție ar fi profitat reclamantului, pe motiv că pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea de neglijență în serviciu este mai mică. Curtea a constatat cu privire la acest aspect că numai ca efect al deciziei Curții Supreme reclamantul a fost condamnat pentru prima oară.
În concluzie, Curtea a constatat că a fost adusă atingere dreptului reclamantul de a fi informat de o manieră detaliată cu privire la natura şi cauza acuzației ce-i era adusă, cât și o atingere a dreptului de a dispune de timpul necesar pentru a-și pregăti apărarea.[3]
[1] Colectiv, Volonciu Nicolae, Noul Cod de procedură penală comentat, București, Hamangiu, Comentariu la art. 386 Cod proc. pen.
[2] CEDO, Adrian Constantin c. României, nr. 21175/03, Hotărârea din 12 aprilie 2011.
[3] http://www.hotararicedo.ro/index.php/news/2011/11/cauza-adrian-constantin-c-romaniei
Avocat Gherasim Andrei-Gheorghe
Titular Cabinet de Avocat ”Gherasim Andrei-Gheorghe”