Art. 207 Cod penal – Șantajul:
”(1) Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată ori pentru un membru de familie al acesteia, în scopul prevăzut în alin. (1).
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.”
Prin Decizia nr. 689 din 7 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 1 februarie 2018, Curtea Constituțională a reținut că termenul „constrângere” nu este definit în legislaţia penală, aspect ce denotă intenţia legiuitorului de a conferi cuvântului criticat sensul său uzual.
În limbajul curent, prin „constrângere” se înţelege determinarea unei persoane să facă sau să nu facă ceva împotriva voinţei sale.
Cum infracţiunea, în a cărei reglementare este folosit termenul analizat, este o infracţiune împotriva libertăţii persoanei, mai exact împotriva libertăţii de ordin moral a persoanei, pentru că aceasta nu presupune o privare de libertate, în sens fizic, constrângerea exercitată împotriva subiectului pasiv al infracţiunii de şantaj trebuie să îi producă acestuia o stare de temere, de natură a-l determina să acţioneze conform conduitei prevăzute în dispoziţia normei de incriminare.
Prin urmare, constrângerea astfel exercitată reprezintă punerea în mişcare a unei forţe exterioare subiectului pasiv al infracţiunii, care poate fi de natură fizică sau morală.
În cazul constrângerii fizice, aceasta poate fi exercitată, în mod direct, prin energia fizică a făptuitorului sau prin punerea în mişcare, de către acesta, a unei alte energii de aceeaşi natură, capabilă să înfrângă rezistenţa fizică a subiectului pasiv.
Spre deosebire de aceasta, constrângerea psihică se exercită prin efectuarea de către făptuitor a unui act de natură să inspire victimei temerea că, în viitor, ea sau o altă persoană apropiată ei va suporta un rău.
În ambele cazuri, pentru realizarea conţinutului constitutiv al infracţiunii, constrângerea trebuie să fie efectivă.
Având în vedere aceste particularităţi ale infracţiunii de şantaj şi, în mod special, obiectul său juridic, care are în vedere libertatea morală a persoanei, legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul normei de incriminare criticate modalităţile concrete de realizare a constrângerii, evitându-se astfel restrângerea, în mod nejustificat, a sferei de aplicare a prevederilor art. 207 alin. (1) din Codul penal în acest fel intră sub incidenţa dispoziţiei legale analizate toate formele de constrângere, care au ca rezultat determinarea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, săvârşite în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, indiferent de acţiunile sau inacţiunile prin care constrângerea este executată.
Referitor la sintagma „în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial” din cuprinsul dispoziţiilor art. 207 alin. (3) din Codul penal, Curtea a reţinut că aceasta indică, în mod explicit, faptul că infracţiunea de şantaj, în forma prevăzută prin textul criticat, este săvârşită cu intenţie directă, respectiv în vederea dobândirii unui folos de către subiectul activ al infracţiunii sau de către o altă persoană.
Acest folos poate să provină de la orice persoană, nu doar de la cea constrânsă, întrucât scopul infracţiunii nu este cel de lezare a victimei, ci are în vedere procurarea respectivului beneficiu.
În mod evident, folosirea de către legiuitor a cuvântului „patrimonial„, în cuprinsul sintagmei criticate, denotă caracterul direct evaluabil în bani al respectivului folos, care, de altfel, deosebeşte forma de bază a infracţiunii de şantaj, reglementată de art. 207 alin. (1) din Codul penal, de cea agravată, prevăzută la alin. (3) al aceluiaşi articol.
Prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragraful 31, instanţa de contencios constituţional, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la legalitatea incriminării şi a pedepsei, a reţinut că, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută, una dintre tehnicile standard de reglementare constând în recurgerea, mai degrabă, la categorii generale decât la liste exhaustive.
Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică.
Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna.
Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie.
Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre.
Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S. W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).
Avocat Gherasim Andrei-Gheorghe
Titular Cabinet de Avocat ”Gherasim Andrei-Gheorghe”