În analiza libertății de exprimare prin prisma derulării relațiilor de muncă, apreciem necesară trecerea în revistă a principalelor prevederi în materie. Printre acestea se regăsesc:
1) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dedică art. 10 libertăţii de exprimare :”1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (…) 2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora (…)”.
2) Constituţia României consacră la art. 30 dreptul la liberă exprimare, stabilind însă şi restrângerile:
„(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (…)
Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.”
Astfel, Convenţia statuează că libertatea de exprimare nu poate depăşi graniţele impuse de situaţii precum prevenirea unor infracţiuni, protejarea securităţii naţionale, protecţia sănătăţii, a moralei sau a drepturilor altora.
În acelaşi timp, legiuitorul român a ales să detalieze un set de valori cărora nu li se poate aduce atingere în detrimentul exprimării libere a unor opinii. Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
3) În completarea textului constituţional, Codul Civil dedică o secţiune acestei problematici, dreptul la liberă exprimare fiind prevăzut la art. 70: „(1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare. (2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.”
Art. 75 Cod Civil prevede că exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în secţiune.
În cadrul relaţiilor de muncă, îndatorirea angajatorului este să vegheze ca angajaţii săi să respecte valorile fundamentale ocrotite, iar dacă descoperă încălcări ale acestora, să-şi exercite prerogativa disciplinară împotriva celui care nesocoteşte respectivele valori.
Angajatorii nu pot fi feriţi de critici asupra aspectelor din activitatea lor, însă este necesar să se realizeze o distincţie între insulte şi incitare la discriminare, pe de o parte, şi critici, pe de altă parte. Atunci când o persoană are drept unic scop insultarea unei colectivităţi, pe criteriul apartenenţei la sindicatul majoritar, apreciază apelanta că nu este contrar reglementărilor să sufere sancţiuni, cu condiţia ca sancţiunea aplicată să fie proporţională cu fapta.
Cu privire la libertatea de exprimare, analizând legalitatea concedierii disciplinare a unui salariat care a publicat pe pagina personală de facebook în timpul liber anumite mesaje scrise și video cu limbaj injurios la adresa conducerii și a celorlalți salariați, prin Decizia civilă nr. 500/16.03.2020, definitivă, Curtea de Apel Ploiești, Secția I Civilă, a statuat următoarele:
”Curtea reţine că, în datele de 13.06.2018, 28.07.2018, 19.08.2018, 01.11.2018, 04.11.2018, 08.12.2018, 10.01.2019 şi 15.01.2019 intimatul contestator a postat pe o reţea de socializare (Facebook), pe pagina personală, on-line (cu acces public) mesaje scrise sau cu continut video în care utilizează un limbaj injurios la adresa conducerii apelantei sau a unor salariati ai societatii, preponderent pe criterii de apartenenţă la unul din sindicatele din cadrul societăţii angajatoare. Apelanta intimată consideră că prin postările efectuate de intimatul contestator pe Facebook au fost lezate demnitatea şi reputaţia profesională a conducătorului societăţii, precum şi demnitatea salariaţilor vizaţi de mesajele postate, cu instigarea la indisciplină faţă de angajator, ceea ce afectează imaginea şi interesele acestuia.
Prin apărările formulate intimatul contestator nu a contestat veridicitatea postărilor, ori conţinutul, ci a susţinut, în esenţă, că postările în cauză nu pot face obiectul cercetării disciplinare – fiind făcute în timpul liber, că nu s-a reţinut în sarcina sa săvârşirea unei fapte în legătură cu munca desfăşurată în unitate, iar sintagmele folosite în decizia de desfacere a contractului individual de muncă nu reprezintă o descriere a faptei; de asemenea, nu s-a precizat în mod concret în ce a constat limbajul injurios (reţinut în decizia de desfacere a contractului său de muncă), respectiv căror salariaţi le-a fost lezată demnitatea şi cum a fost lezată reputaţia profesională şi demnitatea conducerii societăţii.
(…) Curtea apreciază că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că aplicarea unei sancţiunii disciplinare pentru postările de pe Facebook ale reclamantului ar fi de natură să anihileze vocea critică şi contrară în sine principiilor libertăţii de exprimare, aplicarea sancţiunii fiind de natură a creea ea însăşi prejudicii de imagine societăţii.
Indubitabil, criticile şi opiniile separate potenţează progresul societăţii, iar acceptarea acestora reprezintă recunoaşterea unei forme a diversităţii şi a liberei circulaţii a ideilor, respectiv a libertăţii de exprimare.
În cauză, însă, contrar opiniei tribunalului, nu s-a procedat la sancţionarea cu orice preţ, de către cei criticaţi, a unor critici formulate – ceea ce ar echivala o îngrădire a libertăţii de exprimare, ci s-au avut în vedere prevederile din Regulamentul intern şi faptul că expresiile folosite pe Facebook de intimatul contestator, prin intensitatea şi natura lor sunt evident de natură a leza demnitatea apelantului şi a unora dintre angajaţii săi (care nu sunt membrii în cadrul aceluiaşi sindicat, ca şi contestatorul) şi a păta imaginea publică a acestora, fără a avea la bază idei şi informaţii care să le justifice.
Potrivit art. 1349 alin.1 şi 2 C.civ., orice persoană are obligaţia de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune având îndatorirea de a nu aduce atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, sub sancţiunea reparării integrale a prejudiciilor cauzate în cazul în care, cu discernământ, încalcă această îndatorire. De asemenea conform art. 1357 alin.1 C.civ., „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”.
Pe de altă parte, libertatea de exprimare este reglementată de art. 70 C.civ., potrivit căruia „orice persoană are dreptul la libera exprimare”, „exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art.75”.
Contrar susţinerilor intimatului contestator, libertatea de exprimare nu este însă absolută, iar dreptul la liberă opinie şi exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale fireşti, fără a prejudicia drepturile şi interesele legitime ale altor persoane.
Limitele dreptului la liberă exprimare sunt stabilite de prevederile art. 30 alin.1 şi 6 din Constituţia României, potrivit cărora sunt considerate a fi inviolabile libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, fără ca această libertate să prejudicieze, însă, demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi dreptul la propria imagine.
Potrivit acestui articol sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
Tot în Constituţia României, demnitatea este consacrată ca valoare prin art.1 alin.3, în care se specifică faptul că „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”.
Şi, potrivit dispoziţiilor art.72 din Codul civil „orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale”, „este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art.75”.
De asemenea, conform art.1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene : „Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată şi protejată”.
Articolul 10 pct.1 din Convenţia Europeană a drepturilor omului prevede că „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare (libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere).
La nivel european s-a stabilit deja că libertatea de exprimare este un drept fundamental al individului şi este ocrotit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului – din a cărei jurisprudenţă constantă reiese în acest context, importanţa deosebită a libertăţii presei în societăţile democratice. Această libertate, cu o aplicaţie specifică în domeniul mass media, nu este însă una absolută, pentru că ea implică unele restricţii generate de necesitatea protecţiei altor valori fundamentale ocrotite – demnitatea, onoarea persoanei, dreptul la reputaţie – astfel încât să se găsească acel echilibru care să garanteze atât libertatea de exprimare, cât şi dreptul la ocrotirea vieţii private.
Raportând textele de lege mai sus enunţate la situaţia de fapt reţinută, Curtea constată că, analizând temeinicia deciziei de concediere, instanţa de fond s-a limitat la a arăta că postările contestatorului reprezintă o modalitate de manifestare a libertăţii de exprimare, nu a verificat şi dacă limitele libertăţii de exprimare au fost încălcate, dacă s-a adus atingere echilibrului care trebuie să existe între exerciţiul libertăţii de exprimare şi protecţia dreptului la demnitate al intimatului, după cum nu a analizat atitudinea subiectivă a contestatorului, în raport atât cu afirmaţiile sale, cât şi cu scopul demersului său în ansamblu.
Curtea apreciază că instanţa de fond (în opinie majoritară) a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale referitoare la exercitarea dreptului la liberă exprimare, precum şi a celor referitoare la dreptul la demnitate al reclamantului.
În prezenta cauză, este vorba despre efectuarea de postări şi preluarea unor articole în care s-au proferat expresii jignitoare, calomnioase şi defăimătoare, de natură a afecta demnitatea şi reputaţia directorului societăţii apelante şi a unora dintre angajaţii săi, or Curtea a stabilit că dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie. În cauza Chauvy (care viza o atingere adusă libertăţii de exprimare), Curtea a considerat că reputaţia unei persoane, afectată de publicarea unei scrisori, era protejată de art. 8 din Convenţie şi că sarcina sa era aceea de a verifica dacă autorităţile au păstrat echilibrul just în apărarea celor două valori garantate de Convenţie (articolele 8 şi 10) şi care pot fi în conflict în acest gen de cauze.
După cum se arată în decizia nr. 382/2017 Î.C.C.J. (S.C. I), protecţia de art. 10 din Convenţie se activează dacă se dovedeşte buna-credinţă, cerinţa impusă de Curtea Europeană pentru a constata că art. 10 a fost respectat fiind aceea a existenţei unei baze factuale suficiente, care să creeze convingerea că faptele prezentate sunt reale, punând un semn de egalitate între aceasta şi buna-credinţă, în contextul discutării unor chestiuni de interes general.
Art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu acoperă, însă, informaţii false şi denigratoare, ori postările video şi comentariile contestatorului (astfel cum sunt detaliate în raportul comisiei de disciplină – filele 96, 97 vol.I dosar fond) nu au indicat elemente care, în accepţiunea CEDO, să formeze convingerea că faptele prezentate sunt reale şi sunt denigratoare, astfel că nu se poate reţine buna-credinţă a intimatului-pârât.
Drept urmare, Curtea apreciază că aplicând în mod greşit normele de drept material mai sus menţionate, instanţa de fond, în opinie majoritară, a apreciat că faptele imputate contestatorului intimat nu au caracter ilicit şi că raportul de proporţionalitate dintre dreptul persoanelor lezate la demnitate şi dreptul contestatorului la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu a fost încălcat prin postările acestuia din urmă.
Pe de altă parte, Curtea reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 263 din Codul muncii angajatorul dispune de prerogativa disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară – faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă aplicabil, ordinele conducătorilor ierarhici şi/sau dispoziţiile legale.
În speţă, prin deciziile nr.35/07.02.2019 şi nr.36/08.02.2019 intimatului-contestator i s-a desfăcut disciplinar contractul de muncă conform art. 248 alin.1 lit. e coroborat cu disp.art. 61 lit. a din Codul muncii pentru că „s alariatul a postat în datele 13.06.2018, 28.07.2018, 19.08.2018, 01.11.2018, 04.11.2018, 08.12.2018, 10.01.2019, 15.01.2019 pe pagina personală de Facebook mesaje scrise şi/sau cu conţinut video în care foloseşte un limbaj injurios la adresa conducerii şi a unor salariaţi ai societăţii, pe criterii de apartenenţă la sindicatul majoritar, fiind astfel lezate demnitatea şi reputaţia profesională ale conducătorului unităţii, cât şi demnitatea salariaţilor vizaţi de mesajele salariatului. De asemenea, prin mesajele sale, salariatul a instigat la indisciplină faţă de angajator, fiind afectate imaginea şi interesele angajatorului” (fila 95 vol.I dosar fond).
Curtea mai reţine că o comisie de disciplină numită prin decizia internă nr.289/16.10.2018 a analizat aspectele sesizate în adresa nr.xxxxx/20.08.2018 şi, ulterior, în adresa DG 1436/20.01.2019 şi a propus sancţionarea salariatului P N E cu desfacerea contractului individual de muncă în temeiul prevederilor art. 61 lit. a şi 248 alin.1 lit. e din Legea nr. 53/2003, republicat coroborat cu dispoziţiile art.75 alin.1 pct. d şi art. 76 alin. 2 din Regulamentul intern al TCE Ploieşti, apreciind că, prin comentariile şi postările de pe Facebook ale salariatului s-au încălcat obligaţiile de serviciu prevăzute de art. 16 lit. k din Regulamentul intern al TCE P_, respectiv „să respecte obligaţia de fidelitate faţă de angajator în exercitarea sarcinilor de serviciu, să susţină interesele generale ale acestuia şi să nu denigreze conducerea instituţiei sau pe ceilalţi angajaţi ai săi” (filele 96-98 vol.I dosar fond).
Instanţa de fond a apreciat că, prin decizia de concediere, PNE a fost sancţionat disciplinar pentru postările efectuate pe pagina sa personală de Facebook în timpul liber, iar nu în timpul programului de lucru, că în mesajele postate nu erau menţionate în mod direct persoanele vizate şi că s-au prezentat anumite situaţii privind activitatea angajatorului – ceea ce ar reprezenta o modalitate de manifestare a libertăţii de exprimare – şi a conchis că angajatorul nu a stabilit în mod corect sancţiunea disciplinară în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşită de salariat, considerent faţă de care se impune anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă.
Curtea apreciază că instanţa de fond nu a analizat în concret condiţiile de săvârşire a abaterii disciplinare, gradul de vinovăţie a salariatului, consecinţele abaterii disciplinare, comportarea generală în serviciu a salariatului şi eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de acesta (conform art. 250 din Codul muncii); în realitate, prin postarea unor comentarii şi filmări video salariatul PNE nu a respectat în mod evident obligaţia de fidelitate faţă de angajator în exercitarea sarcinilor de serviciu, nu a susţinut interesele generale ale acestuia şi a denigrat atât conducerea instituţiei, cât şi pe aceia dintre salariaţii TCEP_, care nu erau membri ai sindicatului din care făcea parte contestatorul.
Astfel, acţiunile contestatorului s-au desfăşurat pe pagina de Facebook a acestuia, on-line, cu acces public (dovadă fiind şi comentariile făcute de alte persoane fizice la postările sale) – reţea de socializare necontrolabilă de către utilizatori în ceea ce priveşte întinderea – şi care are caracter public, respectiv accesibilitate potenţială pentru oricine.
De asemenea, aşa cum s-a menţionat în precedent, intimatul contestator a utilizat în postările sale apelative de genul „grăjdar”, „veterinar”, „proşti” şi „retardaţi”, atribute care se adresează în mod evident unui grup ţintă din cadrul societăţii apelante, uşor identificabil, utilizând expresii profund jignitoare şi alăturând cuvinte care au ulterior un nou înţeles, cu conotaţii sexuale, ori înjurături – cum au fost reţinute în raportul comisiei de disciplină, în postările reclamantului (filele 107-114 dosar fond, vol.I), ori în postarea video din CD-ul depus la fond (fila 121 dosar fond,vol.I).
Din actele şi lucrările dosarului reiese că atitudinea şi acţiunile contestatorului se circumscriu obligaţiilor pe care acesta trebuia să le respecte, astfel cum sunt prevăzute în Regulamentul intern, Capitolul III, Secţiunea a II-a, art.16 lit.k (fila 69 vol.I dosar fond).
Pe de altă parte, art. 75 alin.1 din Regulamentul intern prevede sancţiunile disciplinare aplicabile în cazul săvârşirii unei abateri disciplinare – avertismentul (lit.a), reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10 % (lit.b), retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus retrogradarea, pentru o durată ce un poate depăşi 60 de zile (lit.c) şi desfacrea disciplinară a contractului de muncă (lit.d).
Chiar dacă potrivit art. 76 alin. 3 din Regulamentul intern (fila 76 vol.I dosar fond) „ordinea sancţiunilor prevăzute nu constituie o ierarhie obligatorie de parcurs”, iar salariatul a săvârşit abaterea reţinută în sarcina sa, Curtea apreciază că o sancţionare graduală este potrivită scopului legii şi relaţiilor sociale, mai ales că, deşi angajat fiind din 19.11.2001, nu s-au produs probe în sensul că salariatul a mai fost sancţionat disciplinar.
Curtea apreciază că sancţiunea disciplinară aplicată este prea aspră şi va dispune înlocuirea acesteia cu una mai blândă – reducerea salariului de bază cu 10% pe o perioadă de trei luni – o astfel de decizie nefiind un semnal negativ către salariaţi, în sensul că pot să nu respecte obligaţia de fidelitate faţă de angajator în exercitarea sarcinilor de serviciu, să nu susţină interesele generale ale acestuia şi să denigreze atât conducerea instituţiei, cât şi pe alţi salariaţi, ci ca o reindividualizare a sancţiunii aplicate de angajator, în sensul atenţionării salariatului cu privire la fapta săvârşită, dar în acelaşi timp acordării acestuia a şansei de a demonstra ca abaterea disciplinară constatată este un fapt singular, ce nu se va mai repeta.”
Avocat Gherasim Andrei-Gheorghe
Titular Cabinet de Avocat ”Gherasim Andrei-Gheorghe” specializat litigii de muncă