Prin Sentința civilă nr. 1972 din 21.08.2019 Tribunalul Constanța, Secţia I civilă, a statuat că ”invocând răspunderea contractuală reglementată de art. 253 C. muncii, reclamantul pretinde în fapt o boală profesională, astfel cum este definită aceasta de art. 5 lit. h din Legea nr. 319/2006 (« afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă»), însă cercetarea cauzelor îmbolnăvirilor, în vederea confirmării sau infirmării lor, precum şi stabilirea de măsuri pentru prevenirea altor îmbolnăviri se fac de către specialiştii autorităţilor de sănătate publică teritoriale, în colaborare cu inspectorii din inspectoratele teritoriale de muncă, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.
(…) Prin aceeași sentință s-a reținut că ”făcând trimitere la dispoziţiile art. 177 alin. 1 C. muncii … adaptarea muncii la om vizează aspecte referitoare la proiectarea posturilor de muncă, precum şi la alegerea echipamentelor de muncă, a metodelor de muncă şi de producţie şi nu este vorba, contrar susţinerilor reclamantului, de o obligaţie legală sau contractuală a angajatorului de a adapta condiţiile de muncă la starea de sănătate a salariatului, respectiv de a modifica condiţiile de muncă ca urmare a modificării stării de sănătate a salariatului.
În situaţia în care modificarea stării de sănătate a salariatului nu îi permite să îşi îndeplinească atribuţiile de serviciu, acestuia urmează să i se ofere fie un post vacant existent corespunzător stării sale de sănătate, fie, dacă nu există un astfel de post, salariatul urmează să fie concediat pentru motivul prevazut de art. 61 lit. c din Codul muncii, adică inaptitudine fizică sau psihică, constatată prin decizie a organelor competente de expertiză medicală.”
Soluționând apelul declarat în aceeași cauză, prin Decizia civilă nr. 93CM din 03.03.2020, definitivă pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă s-a reținut că ”un comportament de ignorare a obligaţiilor prevăzute de lege în legătură cu securitatea şi sănătatea salariaţilor, atrage răspunderea angajatorului iar din această perspectivă, instanţa de fond a analizat corect acţiunea reclamantului.
Solicitarea de obligare a pârâtei la asigurarea unui loc de muncă adaptat specificului afecţiunilor medicale ale reclamantului, constituie din punct de vedere juridic, într-un context mai larg, o modalitate de reparare a prejudiciului pretins încercat de către reclamant şi, în acelaşi timp o modalitate de executare, în concret a obligaţiilor angajatorului din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, mai precis a obligaţiei de implementare a unor măsuri de adaptare pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi evitarea/combaterea riscurilor.
De altfel, chiar prevederile art. 44 din Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă ,,angajatorii răspund patrimonial, potrivit legii civile, pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestaţiile asigurărilor sociale de stat”. (…)
Toate obligaţiile angajatorului stabilite atât prin dispoziţiile Codului muncii cât şi prin legea specială, în legătură cu sănătatea şi securitatea în muncă, nu impun angajatorului modificarea condiţiilor de muncă ca urmare a modificării stării de sănătate a salariatului. În cazul în care modificarea stării de sănătate a salariatului nu îi permite să îşi îndeplinească atribuţiile de serviciu acestuia urmează să îi fie oferit un post vacant existent corespunzător stării sale de sănătate, iar în cazul în care nu există un astfel de post salariatul urmează să fie concediat pentru motivul prevăzut de art. 61 lit. c) din Codul muncii. Sub acest aspect, considerentele instanţei de fond sunt corespunzătoare. (…)
În plus, se va reţine că apariţia unei boli profesionale, nu naşte obligaţia angajatorului ope legis de a-l despăgubi pe salariatul diagnosticat cu o astfel de afecţiune. Răspunderea angajatorului este subsidiară şi se va antrena, aşa cum prescrie art. 44 din Legea nr. 319/2006, anterior redat, doar în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestaţiile asigurărilor sociale de stat. Or, în speţă, reclamantului i s-a emis deja Decizia asupra capacităţii de muncă nr. 2935/11.09.2019 prin care s-acordat o compensaţie pentru pierderea capacităţii de muncă şi reclamantul are în continuare calitatea de salariat.”
Avocat Gherasim Andrei-Gheorghe
Titular Cabinet de Avocat ”Gherasim Andrei-Gheorghe” specializat litigii de muncă