1. Cadru legal
Prin O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România sunt reglementate intrarea, şederea şi ieşirea străinilor pe teritoriul României sau de pe teritoriul României, drepturile şi obligaţiile acestora, precum şi măsuri specifice de control al imigraţiei, în conformitate cu obligaţiile asumate de România prin documentele internaţionale la care este parte.
2. Circulația și șederea străinilor pe teritoriul României
Potrivit ordonanței de urgență, străinii aflaţi legal în România se pot deplasa liber şi îşi pot stabili reşedinţa sau, după caz, domiciliul oriunde pe teritoriul României. Străinii care locuiesc legal în România şi părăsesc temporar teritoriul statului român au dreptul de a reintra pe toată durata valabilităţii permisului de şedere.
Străinii aflaţi temporar în mod legal în România pot rămâne pe teritoriul statului român numai până la data la care încetează dreptul de şedere stabilit prin viză sau, după caz, prin permisul de şedere.
În cazul în care prin convenţiile internaţionale sau actele normative prin care se desfiinţează unilateral regimul de vize nu este prevăzută perioada de şedere, străinilor care nu au obligaţia obţinerii vizei pentru a intra în România li se permite accesul pe teritoriul statului român şi pot să rămână maximum 90 de zile în decursul oricărei perioade de 180 de zile precedente fiecărei zile de şedere pe teritoriul României.
3. Dispunerea măsurii interzicerii intrării pe teritoriul României
Interzicerea intrării în România se dispune, în condiţiile legii, de Inspectoratul General pentru Imigrări sau de organele poliţiei de frontieră şi în situaţia în care străinul nu a făcut obiectul unei măsuri de îndepărtare, precum şi împotriva străinilor prevăzuţi la art. 8 alin. (1) lit. b)-d) şi art. 8 alin. (2) lit. a)-b1) din O.U.G. nr. 194/2002 sau care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. h) din ordonanță.
În ceea ce privește conținutul obligatoriu al informării străinului cu privire la dispunerea măsurii de interzicere a intrării în România, dispozițiile art. 1063 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 stabilesc în mod clar că ”dispunerea măsurii de interzicere a intrării în România se comunică străinilor, în scris, de către organul care a luat măsura şi conţine motivarea în fapt şi în drept, precum şi informaţiile privind căile de atac posibile.” Această informare trebuie să cuprindă motivele sau, cel puțin, indiciile concrete pentru care s-a dispus măsura interzicerii intrării pe teritoriul României.
În cuprinsul deciziei de interzicere trebuie să fie indicat concret temeiul legal care să identifice presupusa obligație ce se pretinde a fi fost încălcată de către străin, pentru a putea fi verificată de către acesta și chiar de însăși instanța de judecată în efectuarea controlului de legalitate prin care a fost/va fi învestită.
Deși art. 1063 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002 cuprinde o înșiruire de temeiuri de drept care ar justifica, la modul general, luarea măsurii interzicerii dreptului de a intra în România, în decizia de interzicere trebuie precizate concret care dintre aceste temeiuri ar fi aplicabil/e străinului: ”străinul nu a făcut obiectul unei măsuri de îndepărtare, precum şi împotriva străinilor prevăzuţi la art. 8 alin. (1) lit. b)-d) şi art. 8 alin. (2) lit. a)-b1) sau care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. h).”
În cazul în care măsura interzicerii intrării pe teritoriul României vizează depășirea perioadei de referință de 180 de zile înăuntrul cărora străinul avea drept de ședere în România pe o durată maximă de 90 de zile, pentru a respecta cerințele minime de legalitate și de previzibilitate prevăzute de art. 1063 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, decizia/informarea cu privire la măsura interzicerii de a intra în România trebuie să cuprindă, cel puțin, date și informații în legătură cu:
a) momentul de la care s-a apreciat de către organul constatator că ar fi început să curgă și s-ar fi împlinit perioada de referință de 180 de zile înăuntrul cărora străinul avea drept de ședere în România pe o durată maximă de 90 de zile.
b) modalitatea de calcul a zilelor care se presupune a fi fost depășite de către străin.
Interzicerea intrării în România nu se dispune dacă străinul cu şedere ilegală face dovada că s-a aflat în imposibilitatea de a părăsi teritoriul României din motive umanitare sau din alte motive obiective independente de voinţa sa.
4. Comunicarea măsurii interzicerii intrării pe teritoriul României
Dispunerea măsurii de interzicere a intrării în România se comunică străinilor, în scris, de către organul care a luat măsura şi conţine motivarea în fapt şi în drept, precum şi informaţiile privind căile de atac posibile.
5. Contestarea măsurii de interzicere a intrării în România
Măsura de interzicere a intrării în România poate fi contestată de către străin în termen de 10 zile de la comunicare la curtea de apel în a cărei rază de competenţă se află formaţiunea care a dispus această măsură. Contestaţia nu suspendă executarea măsurilor de îndepărtare. Hotărârea instanţei este definitivă.
Pe calea constestației se poate solicita instanței de judecată să dispună:
a) anularea măsurii de interzicere a intrării pe teritoriul României;
b) obligarea emitentului măsurii să efectueze mențiunile cuvenite în baza de date proprie pentruradierea semnalării măsurii interzicerii de a intra în Româniași să transmită această măsură în Sistemul informatic național de semnalări;
c) după caz, obligarea emitentului măsurii la plata despăgubirilor materiale sau/și morale, reprezentând prejudiciul moral și cheltuielile pentru revenirea forțată pe altă rută în statul de domiciliu urmare măsurii nelegale dispuse;
d) obligarea emitentului măsurii la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxă judiciară de timbru și, după caz, taxe pentru traduceri, onorariu de avocat etc.
6. Repararea prejudiciilor suferite de cetățeanul străin
Este posibil ca, în consecința dispunerii măsurii interzicerii cetățeanului străin de a intra pe teritoriul României, să determine schimbări inopinate în planul de traseu/călătorie al străinului și, pe lângă disconfortul psihic creat, să creeze pagube materiale însemnate, constând în pierderile și cheltuielile suplimentare efectuate pentru schimbarea rutei de transport în vederea revenirii în statul de domiciliu.
Obligația reparării integrale a prejudiciului produs poate fi angajată în temeiul dispozițiilor răspunderii civile delictuale potrivit dreptului comun.
Avocat Gherasim Andrei-Gheorghe
